— Mă duc la mine în cameră, Tati, spuse Abra.

Tatăl îi făcu un semn neatent cu mâna.

Se aşeză la birou, deschise computerul, apoi îl închise la loc. N-avea niciun chef să se joace Fruit Ninja şi cu siguranţă n-avea chef să vorbească pe mess cu nimeni. Trebuia să se gândească la ce va face, pentru că trebuia să facă ceva.

Îşi puse manualele în ghiozdan, apoi ridică privirea şi o văzu pe femeia de la supermarket cum se zgâieşte la ea prin fereastră. Ceea ce, evident, nu era cu putinţă, pentru că respectiva fereastră se afla la etajul al doilea. Dar, uite-o chiar acolo. Tenul imaculat, de albul cel mai pur, pomeţii înalţi, ochii întunecaţi, distanţaţi şi puţin ridicaţi la colţuri. Abrei i se păru cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Dar, în acelaşi timp, îşi dădu seama, fără putinţă de tăgadă, că femeia aceea era nebună. Cascade de păr negru îi încadrau chipul desăvârşit, dar arogant, coborând apoi pe umeri. Iar deasupra acelei bogăţii de păr, neclintit, în ciuda unghiului absurd în care era aşezat, stătea ţanţoş un joben din catifea roasă.

Nu-i acolo, şi nu-i nici în capul meu. Nu-mi dau seama cum de pot s-o văd, dar o văd şi nu cred că ea şti…

Şi atunci nebuna de la fereastra întunecată de înserare rânji larg, iar atunci când deschise buzele Abra observă că nu avea decât un singur dinte în partea de sus, un colţ grotesc şi decolorat. Şi atunci pricepu că acela fusese ultimul lucru pe care îl văzuse Bradley Trevor şi începu să urle… şi urlă cât de tare era în stare… dar numai în sinea ei, pentru că ţipătul i se oprise în gât şi îi îngheţaseră coardele vocale.

Abra închise ochii. Când îi deschise la loc, femeia cu faţa albă şi rânjetul monstruos dispăruse.

N-a fost aici. Dar a aflat de mine şi poate veni oricând.

În momentul acela realiză ceea ce ar fi trebuit să înţeleagă încă de când văzuse fabrica părăsită. Şi nu exista decât o singură persoană pe care o putea chema, O singură persoană în stare să o ajute. Închise din nou ochii, de data aceasta nu pentru a se feri de o vedenie înspăimântătoare care se holba la ea prin fereastră, ci ca să ceară ajutor.

(TONY, AM NEVOIE DE TATĂL TĂU! TE ROG, TONY, TE ROG!)

Fără să deschidă ochii – simţind acum căldura lacrimilor pe gene şi obraji – şopti:

— Ajută-mă, Tony. Mi-e foarte frică.

TEORIA RELATIVITĂŢII –

ÎN VERSIUNEA ABREI

Ultima cursă din fiecare zi a trenuleţului Helen Rivington se numea Drumul Amurgului şi, în serile când nu era de serviciu la azil, Dan primea voie să-l conducă. Ba chiar cu multă bucurie îl lăsa Billy Freeman în locul lui, pentru că el făcuse cursa asta deja de douăzeci şi cinci de mii de ori de când se afla în slujba municipalităţii.

— Nu te plictiseşti niciodată, nu? îl întrebase odată pe Dan.

— Pune-o pe seama unei copilării cu lipsuri.

Deşi nu fusese aşa. Nu chiar. Dar el şi cu mama lui schimbaseră multe locuinţe după ce se isprăviseră banii primiţi ca despăgubire. Wendy îşi luase tot soiul de slujbe, dar, din cauză că nu absolvise facultatea, majoritatea erau plătite cu salariul minim. Sigur, aveau un acoperiş deasupra capului şi mâncare pe masă, dar nu mai rămâneau prea mulţi bani şi pentru distracţii.

Odată – pe când locuiau în Bradenton, în apropiere de Tampa, iar el era deja la liceu – o întrebase de ce nu iese niciodată cu alţi bărbaţi. Era deja suficient de mare ca să-şi dea seama că mama lui rămăsese o femeie foarte atrăgătoare. Atunci, Wendy Torrance îi aruncase un zâmbet chinuit şi îi zisese: „Mi-a ajuns un bărbat, Danny. În plus, acum te am pe tine.”

— A ştiut că bei? îl întrebase Casey K. în timpul uneia din întâlnirile lor de la cafeneaua Sunspot. Ai început foarte devreme, nu?

Dan se gândise destul de mult înainte de a-i răspunde:

— Probabil că ştia mai mult decât îmi dădeam eu seama la vremea respectivă, dar nu am vorbit niciodată despre asta. Cred că-i era teamă să deschidă discuţia. În plus, nici nu am avut probleme cu legea – mă rog, nu am avut atunci – şi am absolvit liceul cum laude.

Îi zâmbise crunt lui Casey peste ceaşca de cafea.

— Şi, fireşte, n-am lovit-o niciodată. Probabil că asta a contat cel mai mult.

Nu primise trenuleţul de jucărie la care jinduise în trecut, însă principiul după care îşi călăuzeau vieţile cei din Alcoolicii Anonimi spunea: „nu mai bea şi totul va fi mai bine”. Şi aşa era. Uite că acum avea cel mai mare trenuleţ uu-uu pe care şi-l putea dori un băieţel, iar Billy avea dreptate: nu reuşea să se plictisească de el. Poate după vreo zece, douăzeci de ani, însă Dan bănuia că şi atunci se va oferi să facă ultima cursă a zilei, doar pentru bucuria de a conduce Riv-ul în lumina amurgului, până la Spărtura din Nori şi înapoi. Priveliştea era de mare efect şi, atunci când râul Saco era liniştit (adică atunci când se domoleau convulsiile primăverii), vedeai toate culorile de câte două ori: o dată sus şi a doua oară în ape. La capătul traseului trenuleţului domnea liniştea absolută, ca şi cum Dumnezeu Însuşi Şi-ar fi ţinut respiraţia.

Cele mai plăcute erau cursele dintre Ziua Muncii şi Ziua lui Columb{34}, după care Riv se închidea pentru perioada iernii. Turiştii dispăruseră, iar puţinii călători erau localnici pe care Dan ajunsese să-i cunoască după nume. Iar în serile din timpul săptămânii – cum era şi aceasta – dacă erau zece călători cu bilet. Chestie care îi convenea de minune.

Se întunecase de-a binelea când Dan aduse trenul pe platforma lui din Gara Liliput. Se sprijini de latura primului vagon de pasageri, cu şapca (deasupra cozorocului erau brodate cu roşu