mai auzit de una ca asta. Îi omorâm după ce le luăm aburul ori altceva ce ei au şi nouă ne trebuie, sau, dacă ni se pare că sunt suficient de puternici ca să supravieţuiască, încercăm să-i Transformăm. Aşa cum am transformat-o pe Andi prin anii optzeci. Sigur, ştiu că Taica Flick m-ar contrazice, dacă ar sta cineva să-l creadă că mai ţine minte întâmplări încă de pe vremea când Henric al VIII-lea îşi omora nevestele, dar nu am auzit ca Legitimii să fi încercat vreodată să se hrănească doar dintr-un singur „aburind”. În plus, dacă e atât de puternică precum spui, s-ar putea să ne aducă necazuri.

Spune-mi ceva ce nu ştiu. Dacă ai fi simţit şi tu ce-am simţit eu, ai zice că sunt de-a dreptul nebună şi să mă gândesc la aşa ceva. Poate că sunt. Dar…

Dar obosise să irosească atât de mult din timpul ei – din timpul întregii familii – în căutare de hrană. Obosise să trăiască precum ţiganii nomazi din secolul X, când ar fi trebuit să trăiască la fel ca regii şi reginele creaţiei. Ceea ce şi erau.

— Vorbeşte cu Taica, dacă se simte mai bine. Şi cu Mary Grasa, că-i aproape la fel de bătrână ca Flick. Şi cu Andi Muşcătură-de-Şarpe. E nouă, ce-i drept, dar are ceva minte în cap. Şi mai vorbeşte cu oricine crezi tu că ar avea vreo idee care să ne fie de folos.

— Iisuse, nu ştiu, Rosie…

— Nici eu nu ştiu. Nu încă. Tot mai sunt năucită. Nu-ţi cer decât să faci nişte muncă de cercetare. În fond, tu eşti antemergătorul nostru, tu eşti administratorul Clanului.

— Bine…

— A! Şi ai grijă să vorbeşti şi cu Nucu. Întreabă-l ce fel de medicamente pot face cuminte şi ascultător un copil mocofan pe perioadă îndelungată de timp.

— Mie fata asta nu mi se prea pare că ar fi mocofan.

— O, ba da. Este. O vacă-mocofan mare şi plină cu lapte.

Nu tocmai adevărat. O balenă mare şi albă, asta este.

Rose închise telefonul fără să mai aştepte să vadă dacă Tati Fală ar mai fi avut vreun comentariu. Ea era şefa şi, din punctul ei de vedere, discuţia era încheiată.

E o balenă mare şi albă şi am nevoie de ea.

Dar Ahab nu-şi dorise acea balenă anume pentru că Moby i-ar fi dat tone de slănină şi nenumărate butoaie cu ulei; şi nici Rose nu-şi dorea fata aceasta pentru că ar fi putut – cu cocktailul potrivit de medicamente şi multă şi perseverentă consolare sufletească – să le furnizeze rezerve aproape infinite de abur. Dorinţa ei era de natură mult mai personală. S-o Transforme? S-o facă parte din Clanul Legitim? Niciodată. Fătuca o alungase pe Rose Ţilindru din capul ei de parcă ar fi fost o habotnică enervantă care bate din uşă în uşă, împărţind fiţuici ce vestesc apropierea Apocalipsei. Nimeni nu mai îndrăznise vreodată să-i dea papucii; cu atât mai puţin în maniera asta. Indiferent cât de puternică ar fi fost, trebuia să i se dea o lecţie.

Iar eu sunt persoana potrivită să o fac.

Rose Ţilindru porni motorul camionetei, ieşi din parcarea supermarketului şi o apucă spre Campingul Bluebell, proprietate a Clanului. Era un loc cu adevărat superb. Şi de ce nu ar fi fost? Acolo se înălţase pe vremuri unul dintre cele mai faimoase hoteluri din lume.

Dar, fireşte, Overlook arsese până în temelii cu mult timp în urmă.

11

Soţii Renfrew, Matt şi Cassie, erau petrecăreţii cartierului şi, drept urmare, hotărâră pe loc să organizeze un grătar în onoarea cutremurului. Îi invitară pe toţi locuitorii de pe Intrarea Richland şi aproape toţi se prezentară la eveniment. De la prăvălia din capătul străzii, „La doi paşi”, Matt achiziţionă o ladă cu sucuri, câteva sticle cu vin ieftin şi un butoiaş cu bere. Petrecerea se dovedi un mare succes, iar David Stone se distră de minune. Din câte îşi putu da el seama, la fel de bine se distra şi Abra. Fata stătea împreună cu prietenele ei, Julie şi Emma, iar el avusese grijă să-i ducă un hamburger şi puţină salată. Lucy îl atenţionase să fie atent la deprinderile culinare ale fetei lor, pentru că aceasta ajunsese la vârsta la care fetele încep să-şi conştientizeze greutatea şi aspectul – vârstă la care anorexia şi bulimia le pot transforma în nişte schelete ambulante.

Ceea ce nu observase el însă, deşi Lucy ar fi văzut, dacă ar fi fost acolo, era că Abra nu participa activ la chicoteala nedomolită a prietenelor ei. Şi, după ce mâncase un bol cu îngheţată (un bol foarte mic), îşi întrebă tatăl dacă are voie să se întoarcă acasă ca să-şi termine temele.

— Bine, sigur, du-te, zise David. Dar, mai întâi, mulţumeşte domnului şi doamnei Renfrew.

Abra le-ar fi mulţumit gazdelor şi fără să i se aducă aminte, dar nu-şi contrazise tatăl.

— Cu foarte multă plăcere, Abby, îi răspunse doamna Renfrew, cu ochi nefiresc de lucioşi din cauza celor trei pahare cu vin băute până în momentul acela. Nu ţi se pare fooaarte tare? Ar trebui să avem cutremure mai des. Deşi, când am stat de vorbă cu Vicky Fenton – o ştii, soţia domnului Fenton de pe strada Pound? E doar la câteva case distanţă de noi şi mi-a zis că acolo nu s-a simţit nimic. Nu că-i naşpa?

— Ba da, foarte naşpa, fu de acord Abra, spunându-şi în sinea ei că doamna Renfrew habar n-avea ce era naşpa şi ce nu.

12

Îşi terminase temele şi era la parter, uitându-se la televizor cu tatăl ei, când sună Mami. Abra vorbi o vreme cu ea, apoi îi dădu receptorul lui David. Lucy spuse ceva, iar Abra ştiu ce era, chiar înainte de a-şi observa tatăl cum o priveşte pe furiş.

— Da, e bine, doar puţin obosită de la teme. Le dau atât de mult de lucru pentru acasă, nu ca