care o cuprinsese cu ceva mai banal, probabil o scădere a glicemiei. Era predispusă la asemenea stări şi de aceea avea mereu un baton de ciocolată în poşetă. Apoi îşi dădu seama că cineva intrase în capul ei. Şi se uita în jur.

Rose nu ajunsese la cârma Clanului Legitim pentru că ar fi fost o fire nehotărâtă. Îşi opri căruciorul pe direcţia raionului cu carne (unde intenţionase să ajungă) şi sări de îndată în conducta de transmisie deschisă de persoana aceea indiscretă şi posibil periculoasă. Nu era vorba de vreun Legitim, l-ar fi recunoscut imediat, dar nu era nici vreun mocofan obişnuit.

Nu, nu era deloc obişnuit.

Supermarketul dispăru brusc şi se trezi că se uită la nişte munţi. Nu erau Stâncoşii, pe aceia i-ar fi identificat fără probleme. Munţii aceştia erau mai mici. Să fi fost Catskill? Adirondack? Puteau fi oricare dintre aceştia, sau alţii. Cât despre persoana respectivă… Rose avu senzaţia că era vorba de un copil. Aproape cu siguranţă o fată, una pe care o mai întâlnise şi în trecut.

Trebuie să văd şi eu ce vede ea, ca să o pot găsi când o să vreau. Trebuie s-o fac să se uite în ogli…

Un gând la fel de puternic ca o împuşcătură într-o cameră închisă

(NU! IEŞI AFARĂ DIN CAPUL MEU!)

îi goli brusc mintea şi o expedie în rafturile cu conserve de legume şi supe. Cutiile se dărâmară, rostogolindu-se în toate direcţiile pe pardoseala magazinului. O clipă, Rose avu sentimentul că le va urma şi ea, leşinând aidoma eroinei impresionabile dintr-un roman siropos. Apoi îşi reveni. Fata întrerupsese conexiunea într-o manieră destul de spectaculoasă.

Îi curgea oare sânge din nas? Se şterse cu mâna şi îşi verifică vârfurile degetelor. Nu. Bine.

Unul dintre angajaţii supermarketului veni în fuga mare spre ea.

— Aţi păţit ceva, doamnă?

— Nu, n-am nimic. Doar că m-a luat o clipă cu leşin. Mi-am scos o măsea ieri şi probabil că nu mi-a trecut încă anestezia. Mi-a trecut acum. Ia te uită ce mizerie am făcut aici! Scuze. Bine că au fost conserve şi nu sticle.

— Nicio problemă. Absolut nicio problemă. Vreţi să vă conduc până afară să vă odihniţi puţin pe bancheta unuia dintre taxiurile din parcare?

— Nu e nevoie, răspunse Rose.

Şi chiar nu era, dar ea, una, terminase cumpărăturile pe ziua respectivă. Îşi duse căruciorul două culoare mai departe şi îl abandonă acolo.

10

Venise cu camioneta ei Toyota Tacoma (veche, dar încă de nădejde) din campingul de la vest de Sidewinder şi, odată urcată în cabină, îşi scoase mobilul din geantă şi apăsă tasta de apelare rapidă. La celălalt capăt telefonul sună o singură dată.

— Care-i treaba, Rose-fetiţo?

Tati Fală.

— Avem o problemă.

Dar fireşte că era şi o şansă. Un copil cu atâta abur în boiler de fusese în stare să provoace o asemenea detunătură – nu numai s-o găsească pe Rose şi s-o dea de-a berbeleacul – nu era doar un „aburind”, ci era descoperirea secolului. Înţelegea acum ce simţise Căpitanul Ahab când văzuse pentru prima oară uriaşa balenă albă.

— Spune-mi.

Foarte serios acum.

— Acum vreo doi ani. Puştiul din Iowa. Ţi-l mai aduci aminte?

— Sigur.

— Mai ţii minte şi că ţi-am spus că am avut un spectator?

— Da. De pe coasta de est. Ai avut senzaţia că era o fată.

— Da, chiar fată era. Tocmai ce m-a descoperit din nou. Eram la raionul lui Sam, văzându-mi liniştită de cumpărăturile mele, şi, uite aşa, a apărut acolo.

— De ce, după atâta vreme?

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Dar trebuie s-o prindem, Fală. Trebuie să fie a noastră.

— Ştie cine eşti? Unde suntem?

Rose avusese timp să-şi pună întrebările astea atunci când mergea spre camioneta din parcare. Intrusa nu o văzuse, măcar de atâta lucru era sigură. Fetiţa fusese înăuntrul ei şi se uita afară. Cât despre ce anume văzuse ea? Nimic important – doar un culoar de supermarket. Câte din acestea existau în America? Milioane.

— Nu cred, dar nu asta-i important.

— Atunci ce este?

— Ţi-aduci aminte că ţi-am zis că are mult abur? Colosal de mult? Ei bine, acum are şi mai mult. Când am vrut să-l întorc împotriva ei, m-a azvârlit afară din cap ca pe un puf de păpădie. Niciodată n-am mai păţit ceva asemănător. Şi aş fi zis că e imposibil.

— Ce crezi, are potenţial de Legitimă, ori de hrană?

— Nu ştiu.

Dar ştia. Aveau mai mare nevoie de abur – aveau nevoie de rezerve de abur – decât de noi recruţi. De altminteri, Rose nu voia pe nimeni în Clan cu atât de multă putere.

— În regulă. Cum putem să dăm de ea. Ai vreo idee?

Rose se gândi la ce văzuse prin ochii fetei înainte de a fi expediată cu atâta neruşinare înapoi, în măcelăria lui Sam din supermarketul din Sidewinder. Nu văzuse prea multe, dar fusese acolo o prăvălioară…

Murmură:

— Copiii-i zic „La doi pişi”.

— Ce spui?

— Nimic, nu contează. Trebuie să mă gândesc. Dar o să punem mâna pe ea, Fală. Trebuie să punem mâna pe ea.

Urmă o pauză. Când vorbi din nou, vocea îi sună extrem de circumspectă.

— După cum vorbeşti, înţeleg că vom putea umple vreo douăsprezece canistre, dacă nu mai mult. Şi dacă aşa este, n-ai de ce să vrei s-o Transformi.

Rose scoase un hohot preocupat de râs, strident ca un scheunat.

— Dacă am dreptate, nu vom avea suficiente canistre pentru aburul ei. Dacă ar fi munte, fata asta ar fi Everestul.

Bărbatul nu comentă. Rose nu avea nevoie să-l vadă ori să-i între în minte ca să-şi dea seama că era stupefiat.

— Poate că nu va fi nevoie să facem nici una, nici alta.

— Nu pricep.

Fireşte că nu. Gândirea pe termen lung nu fusese niciodată specialitatea lui Fală.

— Poate că nu va fi nevoie nici s-o Transformăm, nici s-o omorâm. Gândeşte-te la vaci.

— La vaci, zici.

— Poţi să tai una şi să mănânci fripturi şi hamburgeri vreo două luni. Dar, dacă o ţii în viaţă şi ai grijă de ea, atunci vei avea lapte din belşug vreme de şase ani. Poate chiar opt.

Tăcere. Îndelungată. O lăsă să se prelungească. Când Fală vorbi, părea mai prudent ca niciodată.

— N-am