Abra înhăţă foaia de hârtie pe care scrisese cu înflorituri toate numele alea ridicole de băieţi şi o întoarse pe cealaltă parte. Şi foarte repede, ca să nu uite, mâzgăli pe ea tot ce-şi amintea că citise pe firma aceea: PRODUSE ALIMENTARE ECOLOGICE şi FABRICA DE ETANOL NR. 4 şi FREEMAN, IOWA şi ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DISPOZIŢII.

Bun. Acum ştia unde îl omorâseră şi unde – era convinsă – îl îngropaseră, cu tot cu mănuşa lui de baseball. Şi? Dacă sună la numărul Centrului Naţional pentru Copii Dispăruţi, cei de la capătul firului vor auzi o voce de copil şi nu îi vor da atenţie… şi poate vor informa poliţia, iar ea va fi arestată pentru că încercase să-şi bată joc de nişte oameni şi aşa foarte nefericiţi. Se gândi apoi la mama ei, dar era exclus să apeleze la ea, pentru că era mult prea ocupată cu boala lui Momo şi prea tristă la gândul morţii iminente a acesteia. Mami avea suficiente probleme şi fără asta.

Abra se ridică de la birou, se duse la fereastră şi se uită la strada ei, la prăvălia din colţ („La doi paşi”, dar copiii îi ziceau „La doi pişi” din cauza vagabonzilor care urinau în spatele ei, printre pubelele cu gunoi) şi la Munţii Albi care perforau cerul albastru al verii. Începuse să-şi frece buzele, tic nervos pe care îl avea mereu când era tulburată şi de care părinţii încercau s-o dezveţe, dar părinţii nu erau aici, aşa că la naiba cu el. La naiba cu toate.

Tata e la parter.

Dar nici lui nu voia să-i spună. Nu pentru că trebuia să-şi termine cartea, ci pentru că nu s-ar fi băgat în aşa ceva nici chiar dacă ar fi crezut-o. Abra n-avea nevoie să-i citească gândurile ca să ştie că era adevărat.

Atunci, cui?

Înainte de a apuca să se gândească la un răspuns, lumea de dincolo de fereastra ei începu să se rotească, de parcă ar fi fost o muscă pe un disc uriaş. Scoase un ţipăt slab şi se apucă strâns de cadrul ferestrei, strângând perdeaua în pumni. I se mai întâmplase asta şi înainte, mereu fusese luată prin surprindere şi mereu se îngrozise pentru că avea senzaţia că face o criză. Nu mai era în propriul trup; acum nu mai „vedea la distanţă”, ci „exista la distanţă”, şi dacă nu se mai putea întoarce?

Placa turnantă încetini, apoi se opri cu totul. Abra nu mai era în camera ei, ci într-un supermarket. Ştia că-i un supermarket pentru că în faţa ei era raionul cu carne. Deasupra lui atârna un anunţ (pe care îl putu citi lesne, datorită luminilor fluorescente) care promitea: LA SAM, DOAR CARNE FĂRĂ RIVAL! Tejgheaua raionului se apropie de ea pentru că placa turnantă de mai devreme o introdusese în cineva care mergea într-acolo. Cineva care mergea şi făcea cumpărături. Barry Cintezoiul? Nu, nu el, deşi Barry era în apropiere; prin Barry ajunsese ea acolo. Numai că fusese absorbită din el de cineva mult mai puternic. Cu coada acelui ochi interior Abra văzu şi un cărucior plin cu produse. Apoi mişcarea încetă şi o cuprinse senzaţia asta, senzaţia asta

(de scotocire)

absurdă că ar fi cineva ÎNLĂUNTRUL EI şi dintr-odată pricepu că nu mai era singură pe placa turnantă. Ea se uita la raionul cu carne din capătul unui supermarket şi, de la fereastra ei, cealaltă persoană se uita la Intrarea Richland şi la Munţii Albi din zare.

Panica explodă în ea; cu intensitatea unui foc peste care a fost azvârlită o canistră plină cu benzină. Niciun sunet nu-i scăpă de pe buzele atât de strâns lipite că din gură nu-i mai rămăsese decât o cusătură, dar mintea ei scoase un urlet mai puternic decât îşi imaginase vreodată că există:

(NU! IEŞI AFARĂ DIN CAPUL MEU!)

Când David simţi cum se zguduie casa şi văzu cum se clatină lampa din tavan, primul lui gând a fost

(Abra)

că fiica lui avusese una din izbucnirile ei paranormale, deşi de ani buni nu mai avuseseră loc manifestări dintr-alea telechinetice şi niciodată înainte nu mai fusese vreuna de o asemenea intensitate. Când lucrurile se domoliră, al doilea gând – mult mai logic, din punctul lui de vedere – a fost că tocmai ce avusese parte de primul cutremur în New Hampshire. Ştia că se petrec cutremure uneori, dar… uau!

Se ridică de la birou (fără să uite ca mai întâi să-şi salveze în calculator materialul scris) şi ieşi grăbit în hol. De la piciorul scării strigă spre etaj:

— Abra! Ai simţit?

Cu chipul palid şi puţin speriat, fiica lui ieşi din cameră:

— Da, parcă. Cred… cred că eu…

— A fost un cutremur! îi zise David, radiind. Primul tău cutremur din viaţă! Cât de tare e asta?

— Da, spuse Abra fără să pară prea entuziasmată. Tare.

David se uită pe geam şi zări oameni ieşiţi în pragul caselor şi pe peluze. Printre ei era şi bunul lui prieten, Matt Renfrew.

— Mă duc până vizavi să vorbesc cu Matt, iubito. Vrei să vii cu mine?

— Cred că mai bine mi-aş termina tema la mate.

David porni spre uşă, apoi se opri să se mai uite o dată la ea.

— Nu eşti speriată, nu? Nu trebuie să fii. S-a terminat.

Măcar de-ar fi aşa, îşi zise Abra.

În ziua aceea, de aprovizionare se ocupa Rose Ţilindru, pentru că iarăşi Taica Flick nu se simţea bine. Văzu câţiva membri ai Clanului în raionul lui Sam şi îi salută cu o mişcare scurtă a capului. Zăbovi o vreme în zona conservelor ca să discute cu Barry Chinezoiul, care ţinea în mână lista de cumpărături făcută de nevasta lui. Barry era îngrijorat din cauza lui Flick.

— O să-şi revină, îi zise Rose. Îl ştii pe Taica.

Barry rânji:

— Mai tare decât o buhă împăiată.

Rose dădu din cap şi îşi împinse căruciorul mai departe:

— Ba bine că nu.

Se anunţa a fi doar o altă zi obişnuită la magazin. Dar, după ce se despărţi de Barry, confundă senzaţia