Abra închise manualul, coborî la parter (din biroul tatălui ei clic-clic-clic-ul computerului continuă netulburat) şi intră în garaj. Scoase Ghidul Cumpărătorului din lada de gunoi, îl luă cu ea în cameră, îl puse pe birou şi îl netezi cu palmele.

Toate chipurile acelea… dar acum nu-i păsa decât de unul singur.

Inima îi bubuia tare-tare-tare. Şi înainte fusese speriată atunci când încercase să „vadă la distanţă” sau să citească gândurile oamenilor, dar niciodată ca acum. Nici măcar pe aproape.

Ce ai de gând să faci dacă ai să afli ce ţi-ai propus?

La întrebarea asta avea să răspundă mai târziu, pentru că s-ar fi putut foarte bine să nu afle nimic. Şi o parte fricoasă şi laşă a minţii ei chiar spera să se întâmple aşa.

Abra puse primele două degete ale mâinii stângi pe fotografia lui Bradley Trevor, pentru că mâna stângă „vedea” mai bine. Ar fi vrut să pună toate cele cinci degete (dacă ar fi fost un obiect, l-ar fi luat în mână), dar poza era prea mică. Şi când degetele ei au acoperit-o, nu s-a mai văzut. Doar că ea putea. O vedea foarte bine.

Ochi albaştri, ca ai lui Cam Knowles din „Round Here”. N-aveai cum să-ţi dai seama din fotografie, însă aveau exact aceeaşi nuanţă. Ştia asta.

Dreptaci, ca şi mine. Dar şi stângaci, tot ca şi mine. Mâna lui stângă ştia cum va fi următoarea traiectorie a mingii, razantă sau cu bol…

Abra scoase un suspin mic. Băiatul care juca baseball ştia.

Băiatul care juca baseball fusese la fel ca ea.

Da, aşa este. De asta l-au răpit.

Închise ochii şi îl văzu. Bradley Trevor. Brad, pentru prieteni. Băiatul care juca baseball. Uneori îşi purta şapca întoarsă pe dos, pentru că aşa făceau fanii. Tatăl lui era fermier. Mama lui făcea plăcinte şi le vindea la restaurantul din localitate şi la taraba familiei. Când fratele lui a plecat la colegiu, Brad i-a luat toate discurile cu AC/DC. Lui şi celui mai bun prieten, Al, le plăcea în mod deosebit cântecul „Big Balls”. Obişnuiau să-l cânte, tolăniţi pe patul lui Brad. Şi râdeau… râdeau…

A mers prin lanul de porumb şi acolo îl aştepta un bărbat. Lui Brad i s-a părut că e un om cumsecade, un om bun, pentru că…

— Barry, şopti răguşit Abra.

În spatele pleoapelor închise, globii oculari i se mişcau cu rapiditate încolo şi încoace, la fel cum se mişcă atunci când dormi şi ai un vis foarte intens.

— Numele lui era Barry Cintezoiul. Şi te-a păcălit, Brad. Nu-i aşa?

Dar nu era vorba doar de Barry. Dacă n-ar fi fost decât el, Brad ar fi ştiut. Probabil că se asociaseră toţi Oamenii Luminii ca să-i transmită acelaşi gând: că era în regulă să se urce cu Barry Cintezoiul în camionul, sau rulota, sau maşina lui, pentru că Barry era un om cumsecade. Era unul dintre băieţii buni. Un prieten.

Şi îl răpiseră…

Abra se duse şi mai adânc. Nu zăbovi asupra celor văzute de Brad, pentru că el nu văzuse decât un covoraş cenuşiu. Îl legaseră cu bandă adezivă şi zăcea cu faţa în jos pe podeaua maşinii conduse de Barry Cintezoiul. Dar nu conta. Acum, că reuşise să intre pe lungimea lui de undă, putea să vadă ea ce era în jur. Putea să vadă ea…

Mănuşa lui. O mănuşă Wilson de baseball. Şi Barry Cintezoiul…

Atunci imaginile acelea se risipiră. Poate se vor întoarce, sau poate nu.

Era noapte. Simţi miros de bălegar. O fabrică. Un fel de

(e închisă)

fabrică. Înspre ea se îndreptau o mulţime de maşini, în şir indian, unele mai mici, majoritatea mari, vreo două uriaşe. Farurile erau stinse pentru a nu atrage atenţia. Dar pe cerul senin răsărise luna în al treilea pătrar, luminând locul. Vehiculele acelea coborâră pe un drum accidentat, acoperit cu gudron, trecură pe lângă un turn de apă, pe lângă o magazie cu acoperişul spart, şi intrară printr-o poartă ruginită, care era larg deschisă. Pe poartă era o placă. Trecuseră atât de repede, încât Abra nu reuşi să descifreze ce scria acolo. Ajunseră la fabrică. O fabrică dărăpănată, cu coşurile dărâmate şi geamurile sparte. O altă placă pe care reuşi s-o citească mulţumită luminii de lună: TRECEREA INTERZISĂ DIN ORDINUL SECŢIEI DE POLIŢIE A DISTRICTULUI CANTON.

Acum ocoleau clădirea. Se duceau în spatele ei. Şi când vor ajunge acolo aveau de gând să înceapă să-l tortureze pe Brad, băiatul care juca baseball, şi să-l tortureze şi să-l tot tortureze, până îl vor ucide. Abra nu voia să vadă partea aceea, aşa că încercă să dea înapoi şirul evenimentelor. Asta era puţin mai greu, cam ca atunci când încerci să desfaci un capac prea strâns pe un borcan cu dulceaţă. Dar reuşi. Când ajunse acolo unde voise, lăsă din nou imaginile să curgă de la sine.

Lui Barry Cintezoiul îi plăcea mănuşa pentru că-i amintea de copilăria lui. De asta a încercat-o. A încercat-o şi a adulmecat vaselina cu care obişnuia Brad s-o ungă ca să nu i se întărească pielea. Şi a lovit de câteva ori cu pumnul în…

Dar acum totul se derula cu rapiditate şi uită de mănuşa de baseball a lui Brad.

Turn de apă. Magazie cu acoperişul spart. Poartă ruginită. Apoi, prima placă. Ce scria pe ea?

Nu. Tot prea repede, chiar dacă o ajuta luna. Derulă iar înapoi (pe frunte îi apărură broboane de transpiraţie) şi din nou de la capăt. Turn de apă. Magazie cu acoperişul spart. Pregăteşte-te că vine. Poartă ruginită. Placa. Acum reuşi să citească, deşi nu era tocmai