Măcar Momo abordase tangenţial subiectul DISCUŢIEI. În primăvară, o luase deoparte pe Abra într-o zi şi-i zisese:

— Ştii ce vor băieţii de la fetele de vârsta ta?

— Cred că sex, răspunsese Abra… deşi se părea că bietul Pence Effersham, mereu blând ca un mieluşel, nu voia de la ea decât una din prăjiturile aduse de acasă, ori o fisă pentru automatul cu dulciuri, ori să-i povestească de câte ori văzuse Răzbunătorii.

Momo o aprobase dând din cap.

— N-ai cum să acuzi natura omenească, asta este şi n-ai cum s-o schimbi, dar să nu fii de acord cu ce-ţi cer ei. Punct. Am încheiat discuţia. Ai să te poţi răzgândi la nouăsprezece ani, dacă ai să vrei. Momentul fusese puţin cam jenant, dar cel puţin conversaţia fusese directă şi clară. Însă nu era nimic clar despre ce avea ea în cap. Acela era semnul ei de naştere, invizibil, dar foarte, foarte real. Părinţii nu mai vorbeau despre prostiile întâmplate pe când era mică. Poate unde îşi imaginau că dispăruse aproape complet chestia aia. Da, sigur, ştiuse că Momo e bolnavă, dar asta nu semăna nici pe departe cu muzica aia de pian, sau cu deschiderea robinetelor din baie, sau cu povestea aia de la ziua ei (pe care abia dacă şi-o mai amintea), când atârnase lingurile de tavanul bucătăriei. Pur şi simplu învăţase să o controleze. Nu de tot. Dar mult.

Şi chestia aia din ea se schimbase. Doar rareori mai vedea lucruri înainte de a se întâmpla. Şi nici nu mai muta obiectele de colo-colo. Pe la şase, şapte ani, dacă se concentra bine asupra teancului de manuale, reuşea să-l ridice până la tavan. Nu era nicio scofală. La fel de uşor cum ai tricota nişte pantalonaşi de pisoiaş, cum îi plăcea lui Momo să spună. Acum, şi dacă ar fi fost vorba de o singură carte, putea să se concentreze, şi să se concentreze, până simţea că-i ies creierii prin urechi, dar nu izbutea s-o deplaseze decât câţiva centimetri mai încolo pe birou. Asta în zilele bune. În cele mai multe, însă, nici măcar nu reuşea să-i răsfoiască paginile.

Dar erau alte lucruri pe care putea să le facă, şi chiar mai bine decât înainte. Putea să intre în minţile oamenilor, de pildă. Da, sigur, nu în ale tuturor – unii erau complet închişi, alţii emiteau doar licăriri intermitente –, însă majoritatea erau aidoma unor ferestre fără perdele. Se putea uita înăuntru ori de câte ori ar fi avut chef. Dar de obicei nu voia s-o facă, pentru că adeseori descoperea acolo lucruri triste sau scandaloase. Cel mai mare şoc de până acum, şi nu unul pozitiv, îl simţise atunci când descoperise că doamna Moran, iubita ei profesoară din clasa a şasea, avea o legătură AMOROASĂ cu un bărbat CĂSĂTORIT.

În ultima vreme decuplase acea parte a minţit ei care vedea. Şi învăţase destul de greu cum să o facă, la fel de greu cum îi fusese să înveţe să patineze cu spatele sau să scrie cu mâna stângă. Dar învăţase. Nu se perfecţionase prea mult (cel puţin, nu încă), dar cu siguranţă că exerciţiile îi fuseseră de folos. Se mai uita şi acum în minţile oamenilor, dar mai rar şi într-o doară, gata în orice clipă să se retragă dacă ar fi dat peste ceva ciudat sau peste vreo scârboşenie. Şi nu trăgea niciodată cu ochiul în mintea părinţilor ei ori în mintea lui Momo. Ar fi fost urât. Probabil că era un gest urât şi în celelalte cazuri, dar, aşa cum îi spusese Momo odată: N-ai cum să acuzi natura omenească – şi ce era oare mai omenesc decât curiozitatea?

Erau momente când îi putea determina pe oameni să facă anumite lucruri. Nu pe toţi. Nici măcar pe jumătate dintre ei. Însă mulţi erau foarte deschişi la sugestii. (Poate aceiaşi care credeau că produsele de la teleshopping îţi netezesc ridurile şi îţi fac părul să crească la loc.) Abra ştia că îşi poate dezvolta acest talent prin exerciţii repetate, la fel cum îţi dezvolţi muşchii, dar nu voia s-o facă. O speria.

Mai erau şi alte lucruri, pe care nu ştia cum să le numească, dar cel la care se gândea acum avea un nume. Îi zicea „vedere la distanţă”. Şi, la fel ca alte laturi ale talentului ei, şi acesta apărea şi dispărea, însă reuşea să-l invoce dacă voia cu adevărat şi dacă avea un subiect asupra căruia să se concentreze.

Aş putea face asta chiar acum.

— Pune-ţi lacăt la gură, Abba-Doo, şopti ea pe un ton încordat. Pune-ţi lacăt la gură, Abba-Doo-Doo.

Deschise Introducere în algebră la pagina cu tema pentru a doua zi, marcată cu o foaie de hârtie pe care scrisese numele Boyd, Steve, Cam, Pete, de cel puţin douăzeci de ori fiecare. Împreună, ele alcătuiau „Round Here”, formaţia ei preferată. Atât de sexy toţi, mai cu seamă Cam. La fel i se părea şi celei mai bune prietene a ei, Emma Deane. Of, ochii ăia albaştri… părul ăla blond şi ondulat…

Poate aş putea să fac ceva. Părinţii lui vor fi şi mai îndureraţi decât sunt acum, dar măcar vor şti.

— Taci, Abba-Doo. Taci, Abba-Doo-Doo, nu fi proastă!

Dacă 5x – 4 = 26, cu cât este egal x?

— Şaizeci de catralioane! exclamă ea. Cui îi pasă?

Ochii îi căzură pe numele drăgălaşilor din „Round Here”, caligrafiate cu caracterele acelea preţioase, cursive şi durdulii, pe care le foloseau ea şi cu Emma când voiau să facă pe grozavele („Scrierea pare mult mai romantică aşa”, decretase Emma) şi dintr-odată i se părură tâmpite şi infantile şi nepotrivite. L-au tăiat şi i-au lins sângele şi după aia i-au făcut ceva şi mai rău. Într-o lume în care se putea întâmpla aşa ceva, era mai mult decât greşit să stai cu minţile duse la nişte băieţi