— Brava, fata mea. Gândeşte-te la Harvard – 2018.

— Bine, Tati.

Şi poate că se va gândi. Se va gândi la orice care s-o împiedice să se gândească la Bankerton, Iowa – 2011.

Dar nu reuşi.

Pentru că…

Pentru că…? Pentru că ce? Pentru că… ei bine…

Pentru că eu pot face ceva.

Conversă un timp pe messenger cu prietena ei Jessica, dar mai târziu Jessica plecă la mallul din North Conway ca să ia cina cu părinţii ei la Panda Garden. Aşa că Abra deschise manualul de cultură civică, având intenţia de a citi capitolul al patrulea – douăzeci de pagini plictisitoare purtând titlul „Cum funcţionează guvernul nostru”, dar cartea se deschise singură la capitolul al cincilea: „Responsabilităţile tale cetăţeneşti”.

O, Doamne, dacă era vreun cuvânt pe care nu avea chef să-l vadă în după-amiaza aceasta, acela era responsabilităţi. Se duse la baie să-şi mai ia un pahar cu apă, pentru că încă mai avea un gust scârbos în gură, şi se trezi că-şi analizează propriii pistrui în oglinda de deasupra chiuvetei. Erau trei, unul pe obrazul stâng şi doi pe nas. Deloc rău. Avusese noroc. Nici vreun semn din naştere nu avea, ca Bethany Stevens, ori un ochi leneş ca Norman McGinley şi nici nu era bâlbâită ca Ginny Whitlaw, şi nu avea un nume oribil ca bietul Pence Effersham, de care râdeau toţi copiii. Da, fireşte, Abra era puţin mai ciudată, dar Abra era drăguţă, iar lumea credea că era mai degrabă interesantă, iar nu anormală, aşa ca Pence, cunoscut în grupul băieţilor (iar fetele reuşeau cumva întotdeauna să le afle secretele) drept Penis-Pence.

Şi ce e mai important, eu nu am fost tăiată în bucăţi de nişte străini nebuni cărora nu le păsa de urletele şi rugăminţile mele. Eu nu am fost nevoită să-i văd pe demenţii ăia cum îmi ling sângele de pe mâinile lor înainte să mor. Abba-Doo e o gagicuţă băftoasă.

Poate totuşi nu chiar atât de băftoasă. Gagicuţele băftoase nu află lucruri care nu le privesc.

Lăsă jos capacul closetului, se aşeză pe el, îşi acoperi faţa cu palmele şi începu să plângă. Îi părea rău că fusese nevoită să se gândească iar la Bradley Trevor şi la moartea lui îngrozitoare, însă asta nu era totul. Mai erau şi ceilalţi copii, mai erau şi pozele acelea, atât de multe încât fuseseră îngrămădite unele într-altele pe ultima pagină a Ghidului Cumpărătorului, ca un colectiv şcolar din iad. Toate zâmbetele acelea ştirbe şi toţi ochii aceia care apucaseră să vadă mai puţin din lumea asta decât văzuse ea, Abra, şi, în fond, ce văzuse ea, ce ştia ea? Nici măcar „Cum funcţionează guvernul nostru”.

Ce-şi închipuiau părinţii acelor copii dispăruţi? Cum reuşeau să meargă mai departe cu vieţile lor? Oare la Cynthia sau la Merton sau la Angel se gândeau ei mai întâi şi mai întâi atunci când se trezeau dimineaţa şi când se duceau seara la culcare? Le păstrau camerele pregătite pentru atunci când se vor întoarce acasă, sau le dăduseră de pomană hainele şi jucăriile? Abra auzise că aşa făcuseră părinţii lui Lennie O’Meara după ce băiatul căzuse dintr-un copac, se lovise la cap şi murise. Lennie O’Meara, care ajunsese până în clasa a cincea şi apoi… se oprise. Sigur, părinţii lui Lennie ştiau că e mort şi exista un mormânt unde se duceau şi-i puneau flori la căpătâi. Şi poate că asta făcea ca situaţia să fie diferită. Sau poate că nu. Deşi Abra nu credea. Pentru că altminteri îţi pui mii de întrebări, nu? De pildă, atunci când îţi iei micul dejun, te întrebi dacă nu cumva

(Cynthia Merton Angel)

copilul tău dispărut mănâncă şi el pe undeva, ori înalţă un zmeu, ori culege portocale cu un grup de emigranţi, sau ceva de genul ăsta. Probabil că în străfundurile minţii tale ştii că el sau ea a murit, pentru că aşa se întâmplă în majoritatea cazurilor (trebuie doar să te uiţi la programul de ştiri de la ora şase ca să primeşti confirmarea), dar nu eşti tocmai sigur.

Nu avea ce face în privinţa nesiguranţei care-i măcina pe părinţii Cynthiei Abelard sau ai lui Merton Askew ori Angel Barbera, pentru că habar nu avea ce se întâmplase cu ei, dar nu la fel stăteau lucrurile şi cu Bradley Trevor.

Aproape că-l uitase, şi, uite, ziarul ăla tâmpit… pozele alea tâmpite… şi toate chestiile alea pe care şi le adusese aminte, chestii pe care nici măcar nu ştia că le ştie, ca şi cum fotografiile fuseseră developate din subconştientul ei…

Asta putea să facă. Putea să facă nişte lucruri despre care nu le povestise niciodată părinţilor, pentru că ştia că i-ar fi îngrijorat, aşa cum bănuia că s-ar fi îngrijorat şi dacă ar fi aflat că se pupase cu Bobby Flannagan – un pic doar, şi fără limbă sau vreo altă atingere la fel de greţoasă – într-o zi după ore. Părinţii ei nu ar fi vrut să afle una ca asta. Abra bănuia (şi aici nu se înşela prea mult, cu toate că nu era vorba de niciun fel de telepatie) că, pentru părinţii ei, ea se oprise la opt ani şi probabil că acolo va rămâne cel puţin până îi vor creşte sânii, pe care acum nici nu-i observai.

Încă nu purtaseră DISCUŢIA cu ea. Julie Vandover zicea că aproape în toate cazurile mama era aceea care îţi oferea preţioasele informaţii despre pubertate, însă singurele informaţii preţioase primite de Abra se referiseră la obligativitatea de a scoate gunoiul afară în zilele de joi, înainte să plece la şcoală. „Nu-ţi cerem să faci prea multe prin casă”, îi spusese Lucy, „dar în toamna asta este deosebit de important ca toţi să ne achităm de sarcinile