Începu să-l răsfoiască venind spre casă, apoi îl întoarse la ultima pagină. Acolo erau patruzeci sau cincizeci de fotografii cam de mărimea unor timbre, majoritatea color, doar câteva în alb şi negru, cu un titlu mare deasupra:

M-AI VĂZUT?

Rubrică săptămânală a Ghidului Cumpărătorului din Anniston

La început, Abra crezu că era vorba de vreun concurs, ca o vânătoare de comori. Apoi îşi dădu seama că în fotografii erau copii dispăruţi şi parcă simţi cum o mână rece îi stoarce stomacul ca pe o cârpă. Îşi cumpărase trei pachete de biscuiţi Oreo de la cantina şcolii, din care mâncase în autobuz, pe drumul spre casă. Iar acum i se părea că biscuiţii i se pun în gât, împinşi de mâna aceea din stomacul ei.

Nu te uita dacă te necăjeşte, îşi spuse ea, cu vocea aceea severă şi didactică pe care o folosea adesea atunci când era supărată sau tulburată (vocea lui Momo, deşi nu era conştientă de asta). Aruncă-l la tomberonul din garaj împreună cu celelalte mizerii. Doar că nu se simţea în stare să nu se uite.

Iat-o pe Cynthia Abelard, DN 9 iunie 2005. După ce se gândi puţin, Abra înţelese că DN însemna data naşterii. Deci Cynthia avea acum opt ani. Dacă mai era în viaţă. Dispăruse încă din 2009. Cum poţi să pierzi un copil de patru ani? se minună Abra. Trebuie că avea părinţi de tot rahatul. Dar, fireşte, era foarte posibil ca nu părinţii să o fi pierdut. Poate că era vorba despre un ciudat care dădea târcoale prin zonă, a văzut-o, a profitat de ocazie şi a răpit-o.

Iată-l pe Merton Askew, DN 4 septembrie 1998. Dispăruse în 2010.

Şi cam pe la jumătatea paginii era fotografia unei foarte frumoase fetiţe hispanice, pe nume Angel Barbera, care dispăruse din casa ei din Kansas City la vârsta de şapte ani şi de care nu se mai ştia nimic de mai bine de nouă ani. Abra se întrebă dacă părinţii ei chiar credeau că poza asta minusculă îi va ajuta să o găsească. Şi, dacă o găseau, ar mai fi putut ei să o recunoască? Sau ea pe ei?

Aruncă naibii prostia asta, spuse vocea de Momo. Ai suficiente griji şi fără să te uiţi la o droaie de copii dispă…

Ochii i se opriră asupra unei fotografii de pe ultimul rând. Scoase un sunet mic, gâtuit. Poate un geamăt. La început nu înţelese, deşi parcă… Exact ca atunci când ştii precis cuvântul pe care vrei să-l foloseşti într-o compunere pentru la şcoală, dar îţi zburătăceşte prin minte şi nu poţi să-l prinzi.

În poza aceasta era un băiat alb, cu păr scurt şi cu un zâmbet larg de prostălău. Parcă avea şi pistrui pe obraji. Sigur, poza era mult prea mică pentru a-şi putea da seama, dar

(pistrui sunt, ştii foarte bine)

cumva Abra era sigură. Da, pistrui erau, iar fraţii lui mai mari îl luaseră la mişto pe chestia asta, iar mama lui îl liniştise spunându-i că-i vor dispărea cu timpul.

— Şi i-a mai spus că pistruii sunt semn de noroc, şopti Abra.

Bradley Trevor, DN 2 martie 2000. Data dispariţiei 12 iulie 2011. Rasă: caucaziană. Adresă: Bankerton, Iowa. Vârstă actuală: 13. Dedesubt – sub toate fotografiile acelor copii surâzători – scria: Dacă aveţi impresia că l-aţi văzut pe Bradley Trevor, vă rugăm să contactaţi Centrul Naţional pentru Copii Dispăruţi Exploataţi Sexual.

Din păcate, însă, nimeni nu va contacta Centrul Naţional pentru Copii, pentru că nimeni nu îl va vedea pe Bradley. Şi nici vârsta lui actuală nu era de treisprezece ani. Bradley Trevor se oprise la unsprezece. Se oprise aidoma unui ceas defect care arată aceeaşi oră întreaga zi. Abra se pomeni întrebându-se dacă pistruii i se şterseseră sub pământ.

— Băiatul care joacă baseball, şopti ea din nou.

Erau sădite flori de-o parte şi de cealaltă a aleii care ducea spre casă. Abra se aplecă cu mâinile pe genunchi, simţindu-şi rucsacul de şcoală prea greu pe spate, şi vomită biscuiţii Oreo şi prânzul nedigerat peste romaniţele mamei ei. Când se convinse că nu avea să vomite şi a doua oară, intră în garaj şi azvârli la gunoi corespondenţa. Toată corespondenţa.

Tati avea dreptate, nu era decât maculatură.

Uşa de la camera mică unde îşi instalase tatăl ei biroul era deschisă, iar Abra, oprită în bucătărie ca să bea un pahar cu apă cu care să spele gustul acru al biscuiţilor nemistuiţi, auzi zgomotul stins, dar regulat, al tastaturii computerului. Ăsta era un lucru bun. Atunci când încetinea, ori nu se mai auzea deloc, tatăl ei devenea morocănos. În plus, putea s-o bage mai mult în seamă. Iar Abra nu voia asta acum.

— Tu eşti, Abba-Doo? intonă el.

În mod normal, l-ar fi rugat să înceteze de-a mai folosi numele ăla de bebeluş, te rog foarte frumos, însă nu şi astăzi.

— Da, eu sunt.

— Toate bune la şcoală?

Clic-clic-clic-ul încetase. Te rog mult, nu ieşi din birou, se rugă Abra. Nu veni aici ca să mă vezi şi să mă întrebi de ce sunt atât de palidă.

— Da. Cum merge cartea?

— Am avut o zi minunată, răspunse el vesel. Am scris despre dansurile epocii, Charleston şi Black Bottom. Di-ba-da-di-ba-pa- diri-dara.

Ce-o mai fi însemnat şi chestia aia. Singurul lucru care conta era că se reluase clic-clic-clic-ul. Slavă Ţie, Doamne!

— Super, spuse ea, clătind paharul şi punându-l