— Mai este cineva cu dumneavoastră, doamnă Reynolds?

— Nu, păcatele mele, nu e nimeni. Uite ce e, băiete: tu stai acum de vorbă cu o babă proastă care a crezut că poate să locuiască singură. Şi, că tot veni vorba, prefer să mi se spună Signora.

Lucy primi telefonul de la bunica ei cu puţin înainte ca aceasta să intre în operaţie.

— Mi-am fracturat şoldul, dar mi-au zis c-o să mă repare, îi spuse Chetta. Cred c-o să-mi bată nişte cuie şi alte chestii de-astea.

— Ai căzut, Momo?

Lucy se gândi la fiica ei, ce-şi petrecea o săptămână în tabără.

— O, da, sigur c-am căzut, dar fractura s-a petrecut din senin şi ea mi-a provocat căderea. Se pare că aşa ceva se întâmplă destul de des celor de vârsta mea şi, de vreme ce sunt tot mai mulţi bătrâni pe lumea asta, doctorii ştiu foarte bine ce au de făcut. Nu-i cazul să vii imediat, deşi cred că vei dori să vii destul de curând. Am impresia că trebuie să discutăm despre anumite aranjamente.

Lucy simţi că o ia cu răceală la stomac.

— Ce fel de aranjamente?

Pentru că era sub influenţa Valiumului, ori a morfinei, ori a altei drăcii pe care o vârâseră în ea, Concetta se simţea împăcată acum.

— Se pare că fractura de şold e cea mai mică din problemele mele.

Şi-i explică. Nu dură prea mult. Încheie spunând:

— Nu-i spune Abrei, cara. Am primit o droaie de e-mailuri de la ea, ba chiar şi o scrisoare adevărată şi am sentimentul că se distrează de minune în tabără. N-are niciun rost s-o necăjeşti. Va fi suficientă vreme să afle că bătrâna ei Momo e cu un picior în groapă.

Lucy o contrazise în gând: Dacă tu chiar crezi că trebuie să-i spun ca să afle…

— Îmi dau seama ce gândeşti şi fără să fiu medium, amore, dar poate de data asta veştile rele o vor ocoli.

— Poate, zise Lucy.

Dar nici nu pusese bine în furcă receptorul că telefonul sună iarăşi.

— Mama? Mami?

Era Abra. Plângea în hohote.

— Vreau să vin acasă. Momo are cancer şi eu vreau să vin acasă!

După întoarcerea ei precipitată din Tabăra Tapawingo, Maine, Abra începu oarecum să înţeleagă cum ar fi fost să facă naveta între părinţi divorţaţi. Împreună cu mama ei, petrecu ultimele două săptămâni din august şi prima săptămână din septembrie în apartamentul Chettei, de pe strada Marlborough din Boston. Operaţia de şold a bătrânei doamne fusese un succes, iar ea refuzase să rămână mai mult în spital, aşa cum refuzase orice fel de tratament pentru cancerul de pancreas pe care i-l descoperiseră doctorii.

— Nici pastile, nici citostatice. Nouăzeci şi şapte de ani înseamnă deja prea mult. Cât despre tine, Lucia, îţi interzic să-ţi petreci următoarele şase luni din viaţă hrănindu-mă şi aducându-mi plosca la pat. Ai o familie de care să te îngrijeşti, iar eu îmi pot permite să angajez o infirmieră permanentă.

— Nu te las să-ţi trăieşti ultimele clipe ale vieţii printre străini, se supără Lucy.

Vorbise pe tonul ei nu-te-pune-cu-mine, ton pe care şi Abra şi tatăl ei ştiau că nu trebuie să-l contrazică. Nici măcar Concetta nu o făcea.

Nimeni nu a protestat faţă de şederea Abrei în Boston. În data de nouă septembrie trebuia să înceapă clasa a opta la Gimnaziul din Anniston. David Stone îşi luase anul liber de la universitate ca să scrie o carte în care să compare Furtunosul Deceniu{33} cu spectaculoasa cultură hippie a anilor şaizeci şi astfel – la fel ca multe alte fete pe care le cunoscuse în tabără – Abra începu să facă naveta de la un părinte la celălalt. În timpul săptămânii stătea cu tatăl ei. În weekenduri se ducea să fie cu mami şi cu Momo. Îşi zicea că situaţia nu poate fi mai rea… dar se poate… şi cel mai adesea chiar aşa se şi întâmplă.

Cu toate că acum lucra acasă, David Stone nu se ostenea să ia corespondenţa din căsuţa de la poartă. Susţinea sus şi tare că Serviciul Poştal al Statelor Unite nu este decât o birocraţie miriapodă care şi-a pierdut relevanţa odată cu noul mileniu. Din când în când mai apărea câte un colet – cărţi necesare documentării pentru lucrarea lui ori vreun obiect comandat de Lucy din cataloage –, dar tot restul nu era nimic altceva decât maculatură.

Când Lucy era acasă, ridica ea corespondenţa şi o sorta în vreme ce-şi bea cafeaua de dimineaţă. În mare parte erau doar prostii care luau imediat drumul coşului de gunoi. Însă, la începutul acelui septembrie, Lucy se afla în Boston, aşa că Abra – acum gospodina oficială a casei – era cea care umbla la căsuţa poştală atunci când venea de la şcoală. Mai spăla şi vasele, punea maşina de spălat rufe de două ori pe săptămână şi dădea cu aspiratorul dacă îşi aducea aminte. Făcea toate treburile astea fără să se vaite, deoarece ştia că mama ei avea grijă de Momo şi că tatăl ei lucra la o carte importantă. David pretindea că aceasta va fi o lucrare ACCESIBILĂ, deloc ABSTRACTĂ. Iar dacă va avea succes, atunci s-ar putea să renunţe la catedra de la facultate şi să se dedice scrisului. Măcar pentru o vreme.

În ziua aceasta, 17 septembrie, în cutia poştală se aflau: un pliant de la Walmart, o carte poştală anunţând deschiderea unui nou cabinet stomatologic în oraş (GARANTĂM KILOMETRI DE ZÂMBETE!) şi două reclame lucioase de la nişte agenţi imobiliari locali care vindeau proprietăţi pe perioadă limitată în staţiunea de schi Mount Thunder.

Mai era şi fiţuica locală, Ghidul Cumpărătorului din Anniston, cu ştiri preluate de la agenţiile de presă pe primele două pagini şi câteva reportaje locale (cele mai multe din lumea sportului) în mijloc. În rest, doar reclame, anunţuri şi cupoane. Dacă ar fi fost acasă, Lucy ar fi păstrat cupoanele şi ar fi aruncat restul Ghidului la