piatră, susţinute de arcade de piatră şi acoperite cu un strat de ciment impermeabil. Zidul de incintă al oraşului este format, de obicei, doar din dosurile compacte ale caselor, fiind fortificat cu numeroase turnuri. Timidele tentative de recolonizare din zilele noastre găsesc aici casele gata pregătite; lipseşte numai mîna neobosită sau, mai degrabă, puternicul braţ care s-o apere. În faţa porţilor se găsesc cisternele, deseori subterane sau protejate de un acoperiş artificial de piatră, dintre care unele sînt întreţinute de beduini – astăzi, cînd această „pustietate urbană” a devenit o păşune – pentru adăpatul turmelor în timpul verii. E adevărat, arhitectura şi arta au păstrat unele elemente definitorii pentru modalitatea orientală mai veche – de exemplu, des întîlnitul mormînt în formă de cub deasupra căruia se plasează o piramidă, poate şi firidele frecvent adăugate mormintelor din Siria, chiar şi astăzi –, dar, în general, sînt cele greceşti obişnuite ale epocii imperiale. Numai că lipsa lemnului a generat aici o dezvoltare a arcadei de piatră şi a cupolei care conferă acestor construcţii un caracter original, atît din punct de vedere tehnic, cît şi artistic. În opoziţie cu repetarea obişnuită a formelor tradiţionale, consacrată în alte locuri, aici s-a impus o arhitectură suficientă necesităţilor şi condiţiilor date, echilibrată în ornamentare, întru totul validă şi raţională, care nu duce lipsă nici de eleganţă. Mormintele, dăltuite în pereţii de stîncă care se înalţă la est şi vest de Petra şi în văile laterale ale acestora, cu faţadele lor de coloane dorice sau corintice, suprapuse deseori în mai multe rînduri, şi piramidele şi propileele lor, amintind de Teba egipteană, nu bucură ochiul artistului, dar impun prin masivitate şi bogăţie. Doar o viaţă intensă şi o bunăstare însemnată au putut asigura o asemenea grijă pentru morţi. Existînd astfel de monumente arhitectonice, nu surprinde dacă inscripţiile menţionează un teatru în „satul” (ϰώμη) Sakkaea, un „odeon în formă de teatru” în Kanatha şi dacă un poet local din Namara, în Batanaea, se autoglorifică drept „maestru al măreţei arte a mîndrului cîntec ausonian”. La graniţa orientală a imperiului se cîştigase aşadar pentru civilizaţia elenă un teritoriu de graniţă care poate fi alăturat ţinutului renan romanizat; edificiile înzestrate cu arcade şi cupole din Siria orientală pot fi comparate cu castelele şi monumentele funerare ale nobililor şi comercianţilor din Belgica.

Însă sfîrşitul nu a întîrziat. Tradiţia istorică a romanilor păstrează tăcerea asupra imigrării triburilor arabe meridionale în aceste ţinuturi, iar însemnările ulterioare ale arabilor cu privire la istoria ghasanizilor şi la predecesorii lor nu pot fi fixate cronologic. Însă sabeii, localitatea Borechtah (Brêka, la nord de Kanawat) păstrînd numele lor, par a fi într-adevăr emigranţi veniţi din Arabia meridională; ei au ocupat aceste locuri încă din secolul al III-lea. Se prea poate ca ei şi compatrioţii lor să fi venit în pace şi să se fi sedentarizat sub egidă romană; mai mult, poate că au adus în Siria înalt dezvoltata şi opulenta cultură a Arabiei sud-vestice. Atît timp cît imperiul era bine închegat şi fiecare dintre aceste triburi era condus de un şeic, toţi se supuneau suzeranului roman. Dar în anul 513, în cursul războiului persan, Iustinian i-a supus pe toţi filarcii sarazinilor, vasali romani, lui Arethas, fiul lui Gabala, pentru a se opune mai bine arabilor unificaţi sub un rege sau, cum sînt numiţi acum, sarazinilor regatului persan, şi i-a acordat acestuia titlul regal, ceea ce – se adaugă – nu se întîmplase niciodată pînă atunci. Acest rege al tuturor triburilor arabe aşezate în Siria era încă vasalul imperiului, însă alungîndu-i pe compatrioţii săi el le pregătea în acelaşi timp terenul. Un secol mai tîrziu, în anul 637, Arabia şi Siria s-au închinat Islamului.

 

1. Extrasul lui Photios din romanul lui Iamblichos, care afirmă eronat că autorul ar fi babilonian, este corectat şi întregit substanţial prin scolia adăugată. Caracteristici pentru această epocă sînt literatul de curte şi însuşi educatorul prinţilor (Sohaemos trebuie să-l fi chemat la Valarşapat ca „retor bun”), care în virtutea artei sale magice nu se pricepe doar la „vrăjirea muştelor” şi necromanţie, ci îi şi prezice lui Verus victoria asupra lui Vologasos, în acelaşi timp relatînd grecilor poveşti care ar putea fi incluse în ciclul „1001 de nopţi”.

2. Literatura siriană se alcătuieşte aproape exclusiv din traducerile unor opere greceşti. Din rîndul scrierilor profane, primul loc este ocupat de tratatele lui Aristotel şi Plutarh; urmează scrieri practice cu conţinut juridic sau agronomic şi cărţi distractive populare, ca Romanul lui Alexandru, Fabulele lui Esop, Sentenţele lui Menandru.

3. Spaţiul dintre Antiohia şi Daphne era ocupat de vile şi vii, aici existînd şi o suburbie, Herakleia sau, de asemenea, Daphne; însă Tacitus greşeşte surprinzător dacă o numeşte Epidaphne; Plinius spune corect: Antiochia Epidaphnes cognominata.

4. „Lumina soarelui” – spune Libanios din Antiohia în panegiricul patriei sale scris în timpul lui Constantius – „este înlocuită de alte lumini, atît de strălucitoare încît întrec sărbătoarea lampioanelor din Egipt; la noi, noaptea se deosebeşte de zi doar prin diferenţa iluminaţiei; braţele neobosite nu găsesc nici o diferenţă şi făuresc în continuare, iar cei dornici cîntă şi dansează, Hephaistos şi Aphrodita împărţindu-şi orele nopţii”. Ammianus ne informează că, în „sportul de stradă” pe care-l practica, prinţul Gallus era foarte stînjenit de felinarele din Antiohia.