5. De la cuvîntul sirian abbuba, „fluier”.

6. În timpul ultimilor Seleucizi, în perioada dictaturii lui Sulla, oraşul Damasc s-a supus de bunăvoie regelui nabateilor, probabil Aretos, cu care se războise Scaurus.

Capitolul XI

Iudeea şi iudeii

Aşa cum istoria Statului Papal nu este cea a catolicilor, tot aşa istoria ţinutului iudaic nu coincide cu cea a poporului evreu; se impun cu aceeaşi necesitate separarea, precum şi analizarea comună a celor două componente.

Iudeii din ţinutul Iordanului care-i nelinişteau pe romani nu erau aceiaşi cu poporul care se războise sub regii şi judecătorii săi cu Moab şi Edom şi ascultase cuvintele lui Amos şi Osea. Modesta comunitate de exilaţi pioşi, alungată de stăpînirea străină şi reîntoarsă datorită schimbării ei, îşi începu noua instituire prin respingerea categorică a tovarăşilor de trib rămaşi în locurile de baştină, punînd bazele vrajbei ireconciliabile dintre evrei şi samariteni şi a idealului exclusivităţii naţionale şi încătuşării sacerdotale a spiritului; cu mult înainte de epoca romană, sub guvernarea Seleucizilor, ea dezvoltase aşa-numita teocraţie mozaică, un colegiu sacerdotal în fruntea căruia se găsea arhierarhul, care, renunţînd la structurarea statală, a păstrat particularitatea alor săi în ciuda stăpînirii străine şi i-a stăpînit sub egida puterii protectoare. Această conservare a specificului naţional în forme religioase prin ignorarea statului reprezintă caracteristica iudaismului de mai tîrziu. E drept, fiecare noţiune de zeitate este populară; dar nici un alt zeu n-a fost într-o măsură mai mare doar zeul alor săi precum Iahve şi nici unul nu şi-a păstrat acest atribut fără deosebire de timp şi de loc asemenea lui. Cei care au revenit în Ţara Sfîntă, crezînd că trăiesc potrivit regulilor lui Moise, dar trăind, în realitate, potrivit regulilor lui Ezra şi Neemia, au rămas faţă de Marii Regi ai Orientului şi, mai tîrziu, faţă de Seleucizi în vechea dependenţă statornicită la apele Babilonului. Elementul politic al acestei organizaţii nu este mai semnificativ decît cel al Bisericii Armene sau al celei greceşti conduse de patriarhii lor în timpul Imperiului Otoman; nici un suflu înviorător de evoluţie statală nu străbate această restauraţie clericală; nici una dintre grelele şi serioasele obligaţii ale comunităţii lăsate în voia ei nu-i împiedica pe preoţii templului de la Ierusalim să instaureze regatul lui Iahve pe pămînt.

Contralovitura nu a întîrziat. Acest ne-stat teocratic putea exista numai atît timp cît o mare putere lumească prelua rolul de protector şi de călău. Cînd regatul Seleucizilor decăzu, răzvrătirea împotriva stăpînirii străine, care-şi trăgea seva din entuziasta credinţă populară, formă o nouă comunitate evreiască. Marele preot de la Salem a fost chemat din templu pe cîmpul de bătălie. Ginta Hasmoneilor nu numai că a restaurat regatul lui Saul şi David aproximativ în vechile sale graniţe, dar aceşti pontifi au reînnoit întru cîtva şi fosta regalitate, într-adevăr statală şi supraordonată preoţilor. Însă acest lucru, în acelaşi timp produsul şi antiteza acelei dominaţii teocratice, nu era în spiritul celor pioşi. Fariseii şi saducheii se separară şi începură să se învrăjbească. În acest caz nu se opuneau atît dogmele şi diferenţele rituale, cît, pe de o parte, stăruirea într-o teocraţie care se crampona doar de principiile şi interesele religioase, indiferentă faţă de independenţa şi suveranitatea comunităţii, iar pe de alta, regalitatea care năzuia spre o evoluţie stabilă şi se străduia, prin războaie şi tratate, să asigure, din nou, poporului evreu un loc în lupta politică a cărei arenă era, pe atunci, regatul sirian. Prima tendinţă stăpînea mulţimea, cea de-a doua prevala în rîndul celor clarvăzători şi al claselor nobile; reprezentantul lor cel mai de seamă era regele Iannaeos Alexandros, care, pe întreaga durată a guvernării sale, a trebuit să-i înfrunte în egală măsură pe regii sirieni şi pe farisei (III, p. 93). Deşi această regalitate nu era de fapt altceva decît cealaltă, fiind cea mai firească şi mai puternică expresie a avîntului naţional, ea se apropia prin cuget şi acţiune de spiritualitatea elenă şi era considerată, îndeosebi de adversarii pioşi, străină şi eretică.

Locuitorii Palestinei erau însă doar o parte, şi nu cea mai importantă, a evreilor; chiar şi după regenerarea datorată Macabeilor, comunităţile evreieşti din Babilonia, Siria, Asia Mică, Egipt erau cu mult superioare celor din Palestina, în epoca imperială diaspora evreiască însemnînd mult mai mult decît cele din urmă; şi ea constituie un fenomen cu totul particular. Aşezările evreieşti din afara Palestinei îşi datorează existenţa doar parţial imboldului care a dus la fondarea celor ale fenicienilor şi elenilor. Fiind la origine un popor de agricultori, trăind la mare distanţă de coastă, aşezările lor din străinătate au luat naştere relativ tîrziu şi din voinţa altora, ca o creaţie a lui Alexandru sau a mareşalilor săi. Oricît de ciudat ar fi fost ca evreii să fie chemaţi în ajutor tocmai pentru elenizarea Orientului, ei au jucat un rol excepţional în imensele fondări urbane greceşti, neîntrecute, prin amploarea lor, nici în timpurile anterioare, nici în cele ulterioare. Această afirmaţie este valabilă mai ales pentru Egipt. Din timpul primului Ptolemeu, care a aşezat, după cucerirea Palestinei, un număr mare dintre locuitorii săi în cel mai important dintre toate oraşele create de Alexandru, Alexandria pe Nil, acesta a devenit un oraş al evreilor aproape în aceeaşi măsură ca şi al grecilor şi, prin număr, bogăţie, inteligenţă, organizare, corpul de evrei alexandrini a fost cel