puţin egal celui din Ierusalim. La începutul epocii imperiale, existau un milion de evrei alături de opt milioane de egipteni şi influenţa lor trebuie să fi depăşit această proporţie numerică. Mai sus (p. 257) s-a remarcat deja că, din spirit de competiţie, evreii din capitala imperială a Siriei au fost organizaţi şi dezvoltaţi într-un mod asemănător. Numărul mare şi importanţa evreilor din Asia Mică sînt dovedite, printre altele, de tentativa oraşelor greceşti ioniene, întreprinsă în epoca lui Augustus – se pare, după o înţelegere comună –, de a-i sili pe concetăţenii lor evrei fie să renunţe la credinţa lor, fie să preia toate sarcinile cetăţeneşti. Cert este că în toate fondările elene şi în numeroase oraşe elene vechi, chiar şi în Elada propriu-zisă, de exemplu la Corint, existau corpuri de evrei organizate autonom. Organizarea se realiza întotdeauna conform principiului conservării naţionalităţii evreilor, cu toate consecinţele pe care trebuiau să le suporte ei înşişi, impunîndu-li-se doar folosirea limbii greceşti. Drept urmare, această grecizare impusă de sus Orientului, fie prin flatare, fie cu forţa, i-a transformat pe evreii oraşelor greceşti în orientali grecofoni.

Realităţile dovedesc că, în cazul comunităţilor evreieşti din oraşele macedonene, limba greacă nu şi-a cîştigat întîietatea doar pe căile naturale ale relaţiilor, ci printr-o măsură impusă cu forţa. Într-un mod asemănător, Traian a romanizat mai tîrziu Dacia cu colonişti veniţi din Asia Mică. Fără această constrîngere nu s-ar fi putut realiza uniformitatea exterioară a întemeierii de oraşe, iar acest material nici n-ar fi putut fi folosit pentru elenizare. Faptul că scrierile sacre ale evreilor au fost traduse în greacă încă din timpul primilor Ptolemei se datorează, poate, tot atît de puţin iniţiativei guvernului ca şi traducerea Bibliei lui Luther; însă elenizarea lingvistică a evreilor egipteni era într-adevăr în spiritul său, şi ea se împlini surprinzător de rapid. Cel puţin la începutul epocii imperiale, dar, probabil, şi cu mult înainte, cunoaşterea ebraicei în rîndul evreilor alexandrini era tot atît de rară pe cît e astăzi şi în lumea creştină cea a limbilor străvechi ale Sfintelor Evanghelii; greşelile de traducere ale celor 70 de alexandrini erau argumentate la fel cum pioşii noştri argumentează greşelile de traducere ale lui Luther. În această epocă, limba naţională a evreilor dispăruse pretutindeni din relaţiile cotidiene şi, asemenea limbii latine în sfera religiei catolice, se menţinea doar în uzul religios. În Iudeea însăşi ea fusese înlocuită de aramaică, limba populară a Siriei, fireşte înrudită cu ebraica; comunităţile evreieşti din afara Iudeii, care intră în atenţia noastră, renunţaseră în întregime la idiomul semitic şi abia la mult timp după această epocă a intervenit acea reacţie care a reinstituit în rîndul evreilor cunoaşterea şi folosirea ei pe o scară mai largă. În cursul epocii imperiale, operele lor literare, foarte numeroase, sînt, fără excepţie, greceşti. Dacă naţionalitatea ar fi determinată doar de limbă, istoria nu ar putea relata multe despre evreii acestor timpuri.

De această constrîngere lingvistică, probabil greu resimţită la început, se leagă însă recunoaşterea ciudatei naţionalităţi, cu toate consecinţele ei. În oraşele monarhiei alexandrine, populaţia urbană se alcătuia pretutindeni din macedoneni veritabili sau din eleni care se bucurau de aceeaşi consideraţie. Exceptînd străinii, lor li se asociau indigenii, la Alexandria egiptenii, la Cyrene libienii şi, în general, locuitorii din Orient, care, ce-i drept, nu aveau nici ei altă patrie decît noul oraş, dar care nu erau recunoscuţi ca eleni. Acestei a doua categorii îi aparţin evreii; însă lor, şi doar lor, li se permitea să întemeieze, într-un fel, o comunitate în comunitate şi să se autoguverneze pînă la o anumită limită, în timp ce ceilalţi necetăţeni sînt conduşi de autorităţi. „Evreii” – ne spune Strabon – „au la Alexandria un conducător propriu al poporului (ἐϑνάρϰης), care se află în fruntea acestuia (ἔϑνιος), decide procesele şi dispune de tratate şi dispoziţii ca şi cum ar guverna o comunitate autonomă”. Această situaţie se datorează pretenţiei evreilor asupra unei jurisdicţii specifice, reclamată de naţionalitatea sau, ceea ce este acelaşi lucru, de religia lor. De asemenea, reglementările generale de stat îi menajau pe evrei cît se poate de mult, din cauza scrupulelor lor naţional-religioase, şi interveneau pe cît posibil cu scutiri. Locuirea în comun se adăuga în cele mai multe cazuri; de exemplu, la Alexandria, două dintre cele cinci cartiere ale oraşului erau populate preponderent de evrei. Acesta nu pare să fi fost sistemul de ghetou, ci mai degrabă o tradiţie statornicită de la începutul aşezării şi respectată ulterior de ambele părţi, prevenindu-se astfel întru cîtva conflictele dintre vecini.

Ca urmare, evreilor le-a revenit un rol excepţional cu ocazia elenizării macedonene a Orientului; pe de o parte, docilitatea şi utilitatea, pe de alta, tenacitatea lor încăpăţînată trebuie să-i fi determinat pe oamenii de stat foarte realişti, care trasau aceste căi, să treacă la asemenea instituiri. Cu toate acestea, amploarea şi importanţa extraordinară a diasporei evreieşti faţă de îngusta şi umila lor patrie rămîn pe cît de reale, pe atît de problematice. Nu trebuie să fie trecut cu vederea faptul că evreii din Palestina nu au fost mai mult decît nucleul pentru cei din străinătate. Evreismul timpurilor mai vechi nu este în nici un caz exclusivist, ci, dimpotrivă, la fel cu creştinismul şi islamismul de mai tîrziu, este pătruns de prozelitism. Evanghelia relatează despre rabini care străbat mările şi ţările pentru a cîştiga adepţi; acceptarea semiprozeliţilor cărora nu li se impune circumcizia, dar li se acordă totuşi comunitatea religioasă, constituie în acelaşi timp mărturia şi mijlocul cel mai eficient ale acestui prozelitism. Această propagandă a fost susţinută de motive foarte diferite. Privilegiile civile pe care Lagizii şi Seleucizii le-au acordat evreilor au determinat probabil un mare număr de orientali neiudaici şi semieleni din noile oraşe să adere la categoria privilegiată a necetăţenilor. În epoci mai tîrzii, propaganda evreiască a fost favorizată şi de declinul credinţei naţionale tradiţionale. Numeroase persoane, aparţinînd îndeosebi claselor culte, ale căror sentimente religioase şi morale se îndepărtau îngrozite sau zeflemitoare de ceea ce grecii şi, mai mult încă, egiptenii numeau