religie, căutau un refugiu în învăţătura iudaică mai simplă şi mai pură, care respingea politeismul şi iconolatria şi care venea necondiţionat în întîmpinarea concepţiilor religioase ale cercurilor docte sau semidocte apărute în urma evoluţiei filozofiei. Există un remarcabil poem moralizator grecesc, datînd probabil din epoca tîrzie a republicii romane, inspirat din cărţile mozaice, în care sînt incluse învăţătura monoteistă şi codul moral universal, evitîndu-se tot ceea ce îl respingea pe cel de altă naţionalitate şi opoziţia directă împotriva religiei dominante, fiind destinat evident pentru răspîndirea iudaismului în cercuri mai largi. Îndeosebi femeile se orientau spre credinţa mozaică. Cînd autorităţile din Damasc au hotărît în anul 66 uciderea evreilor luaţi prizonieri, au convenit să păstreze secretul asupra acestei decizii, pentru ca populaţia feminină devotată evreilor să nu împiedice execuţia. Chiar şi în Occident, unde cercurile culte erau în general potrivnice spiritualităţii iudaice, doamnele nobile trebuiau să fie excluse de timpuriu de la această regulă; exceptînd lucrurile mai puţin onorabile, soţia lui Nero, Poppaea Sabina, descendentă dintr-o familie nobilă, era cunoscută în Urbe pentru pioasa ei credinţă mozaică şi pentru protecţia acordată evreilor. Convertirile formale la iudaism nu erau o raritate; în timpul lui Tiberius şi Claudius, de exemplu, familia regală din Adiabene, regele Izates şi mama sa Helena, ca şi fratele şi urmaşul său se convertiră la iudaism din toate punctele de vedere. Remarca autentică referitoare la evreii din Antiohia este, cu siguranţă, valabilă pentru toate comunităţile de evrei: în majoritatea lor, ele erau formate din convertiţi.

Oricît de tenace a fost conservată individualitatea naţională, această transplantare a iudaismului pe teritoriul elen prin adoptarea unei limbi străine nu s-a putut desfăşura fără a genera în sînul iudaismului însuşi o tendinţă contrară spiritualităţii sale şi fără a duce, în anumite limite, la deznaţionalizarea lui. Profunzimea pătrunderii vieţii intelectuale greceşti în rîndul evreilor stabiliţi în mijlocul grecilor este dovedită de literatura ultimului secol dinaintea şi a primului ulterior naşterii lui Christos. Ea este saturată de elemente evreieşti, iar capacităţile cele mai pătrunzătoare şi gînditorii cei mai spirituali sînt cei care încearcă să pătrundă fie ca eleni în spiritualitatea iudaică, fie ca evrei în cea elenă. Ca literat şi diplomat al regelui Herodes, Nikolaos din Damasc, el însuşi păgîn şi reprezentant renumit al filozofiei aristotelice, nu numai că apăra în faţa lui Agrippa şi Augustus cauza patronului său evreu şi a evreilor în general, dar scrierile sale istorice stau mărturie pentru o serioasă şi, pentru această epocă, importantă tentativă de a include Orientul în sfera cercetării occidentale; iar descrierea anilor de tinereţe ai împăratului Augustus, de care se apropiase personal, constituie o memorabilă mărturie pentru dragostea şi adoraţia de care se bucura împăratul roman în lumea grecească. Tratatul Despre sublim, scris la începutul epocii imperiale de un autor necunoscut, una dintre operele estetice cele mai subtile păstrate din Antichitate, se datorează, dacă nu unui evreu, cel puţin unui bărbat care-i venera în egală măsură pe Homer şi pe Moise. O altă scriere, tot anonimă, Despre universal, o tentativă remarcabilă de contopire a învăţăturii lui Aristotel cu cea a Porticului, pe care o datorăm, poate, tot unui evreu, este dedicată cu siguranţă celui mai distins şi sus-pus evreu din timpul lui Nero, şefului de stat-major al lui Corbulo şi Titus, Tiberius Alexandros. Însoţirea celor două lumi spirituale ne apare cel mai pregnant în forma filozofiei iudeo-alexandrine, cea mai puternică şi mai palpabilă expresie a unei reacţii religioase care nu numai că înţelegea, dar şi critica iudaismul. Evoluţia spiritualităţii elene era angajată în luptă cu religiile naţionale de toate genurile, negînd sau conferind concepţiilor de pînă atunci un alt conţinut, alungînd zeii consacraţi din sufletul oamenilor, lăsînd libere locurile devenite vacante sau ocupîndu-le cu astre şi concepte abstracte. Aceste atacuri loviră şi religia evreilor. Se formă un nou iudaism de sorginte elenă care, deşi nu-l lovi pe Iehova cu atîta asprime, nu a diferit cu mult prin procedură de tratamentul aplicat lui Zeus şi Iupiter de grecii şi romanii culţi. Leacul universal al aşa-numitei interpretări alegorice, prin care religiile naţionale păgîne fuseseră expulzate în modul cel mai politicos, îndeosebi de filozofii Porticului, se potrivea tot atît de bine şi de rău pentru Geneză şi pentru zeii Iliadei; dacă, în realitate, Moise se referea prin Avraam la Raţiune, prin Sara la Virtute, prin Noah la Dreptate, dacă cele patru fluvii ale raiului erau cele patru virtuţi principale, atunci şi cel mai luminat elen putea crede în Tora. Dar acest pseudoiudaism era foarte energic, iar întîietatea spirituală a evreilor Egiptului se datora mai ales faptului că această direcţie şi-a găsit reprezentanţii cei mai zeloşi la Alexandria.

În ciuda sciziunii interne care se manifestase în rîndul evreilor din Palestina, evoluînd deseori pînă la război civil, în ciuda risipirii unui mare număr de evrei în străinătate, în ciuda pătrunderii unor mase străine şi chiar a distructivului element elenistic pînă în profunzimile structurii lor spirituale, totalitatea evreilor a rămas unificată într-un mod pentru care găsim în prezent anumite analogii doar în Vatican şi Caaba. Sacrul Salem a rămas drapelul, iar templul lui Zion paladiul tuturor evreilor, indiferent dacă dădeau ascultare romanilor sau parţilor, dacă vorbeau greaca sau aramaica, mai mult, dacă credeau în vechiul Iahve sau în cel nou, care era cu totul altceva. Dacă stăpînul protector îi acordase conducătorului spiritual o anumită putere lumească, această realitate însemna pentru evrei tot atît de mult, iar în sfera redusă a acestei puteri tot atît de puţin ca, în alte timpuri, aşa-numitul Stat Papal pentru catolici. Fiecare membru al unei comunităţi evreieşti trebuia să plătească anual o drahmă dublă templului de la Ierusalim; această dare sosea cu mai mare regularitate decît impozitele de stat; cel puţin o dată în viaţă fiecare era obligat să-i aducă personal sacrificii lui Iahve în unicul loc din lume care-i era plăcut. Teologia a rămas comună; ea a fost elaborată atît de rabinii din Babilon şi Alexandria, cît şi de cei de la Ierusalim. În ciuda disperării şi sciziunii, sentimentul apartenenţei naţionale, incomparabil de