puternic, statornicit deja în comunitatea exilată după reîntoarcerea ei şi contribuind ulterior la impunerea poziţiei de excepţie a evreilor în lumea grecească, nu a putut fi dezrădăcinat. În cel mai înalt grad remarcabilă este supravieţuirea spiritualităţii evreieşti chiar şi în acele medii care s-au îndepărtat cel mai mult de intimitatea ei religioasă. Unicul şi cel mai renumit reprezentant în literatură care ne este cunoscut prin întreaga sa personalitate, Philon, unul dintre cei mai distinşi şi mai bogaţi evrei din timpul lui Tiberius, ocupă faţă de religia naţională o poziţie foarte asemănătoare cu aceea a lui Cicero faţă de religia romană; însă el însuşi era convins că nu contribuie la dizolvarea, ci la împlinirea ei. Ca oricărui evreu, Moise îi apare şi lui ca izvor al tuturor adevărurilor, preceptele sale scrise ca lege obligatorie, sentimentele sale ca veneraţie şi credinţă. Totuşi, acest iudaism înnobilat nu este întru totul identic cu aşa-numita credinţă în zeitate a Porticului. Pentru Philon dispare corporalitatea, nu însă şi personalitatea zeului, iar spre deosebire de esenţa filozofiei elene, tentativa de a transpune divinitatea în sufletul uman este un eşec total; se păstrează concepţia conform căreia omul păcătos depinde de o fiinţă desăvîrşită, aflată în afara şi deasupra lui. De asemenea, noul iudaism se supune legii rituale naţionale mai necondiţionat decît noul păgînism. Întrucît miza era mai mare, lupta dintre vechea şi noua credinţă era în sfera evreiască de altă natură decît în cea păgînă; păgînismul reformat lupta numai împotriva vechii credinţe, în timp ce iudaismul reformat ar fi anulat, în ultimă instanţă, naţionalitatea care dispărea în urma revărsării elenismului odată cu credinţa naţională; din această cauză, el a evitat această consecinţă. De aceea, în regiunile civilizaţiei şi limbii greceşti au fost conservate şi apărate cu o dîrzenie nemaipomenită, dacă nu esenţa, cel puţin forma vechii credinţe, inclusiv de aceia care capitulaseră în realitate în faţa elenismului. Cum se va vedea în continuare, Philon însuşi a luptat şi a suferit pentru cauza evreilor. Dar tocmai de aceea orientarea elenă din cadrul iudaismului nu a exercitat niciodată o influenţă copleşitoare asupra acesteia din urmă, nu a reuşit niciodată să înfrunte iudaismul naţional, ci doar să micşoreze fanatismul său şi să stăvilească absurdităţile şi nelegiuirile sale. În toate problemele esenţiale, îndeosebi în cazul presiunilor şi persecuţiilor, dispar diferenţele din sînul iudaismului şi, oricît de neînsemnat ar fi fost statul rabinilor, comunitatea religioasă pe care o prezida era o putere însemnată, în anumite condiţii chiar teribilă.

Aceste realităţi le întîlniră romanii cînd preluară stăpînirea Orientului. Cucerirea îi obligă în egală măsură pe cuceritor şi pe cucerit. Opera secolelor, instituirile urbane macedonene nu au putut fi anulate nici de Arsacizi, nici de cezari; nici Seleucia de pe Eufrat, nici Antiohia şi Alexandria n-au putut fi preluate de guvernările ulterioare prin simpla inventariere. Este probabil ca întemeietorul guvernării imperiale să fi urmat, ca în multe alte probleme, politica primilor Lagizi faţă de diaspora locului şi mai degrabă să fi încurajat decît să fi frînat poziţia particulară a iudaismului din Orient, iar această atitudine a rămas întru totul hotărîtoare pentru urmaşii săi. Mai sus am relatat deja că, în timpul lui Augustus, aşezările Asiei Anterioare au încercat să impună concetăţenilor lor evrei aceleaşi obligaţii cu ocazia recrutărilor şi să le interzică respectarea sabatului; însă Agrippa a respins tentativa şi a menţinut statu-quoul în favoarea evreilor sau, mai degrabă, a statornicit poate abia acum prin lege scutirea evreilor de serviciul militar şi privilegiul sabatului, pînă atunci acordate, probabil, după caz, doar de unii guvernatori sau de unele comunităţi ale provinciilor greceşti. Mai mult, Augustus i-a îndemnat pe guvernatorii Asiei să nu aplice în cazul evreilor severele legi imperiale cu privire la asociaţii şi întruniri. Însă guvernul roman era conştient de faptul că poziţia de excepţie asigurată evreilor în Orient nu putea fi împăcată cu obligaţia necondiţionată a locuitorilor imperiului de a da curs pretenţiilor impuse de stat, că poziţia particulară garantată a evreilor încuibărea în diferitele oraşe ura de rasă şi, după împrejurări, războiul civil, că guvernarea spirituală a autorităţilor de la Ierusalim asupra tuturor evreilor din imperiu putea să aibă consecinţe imprevizibile şi că în toate acestea sălăşluiau pentru stat o păgubire reală şi o primejdie care nu putea fi ignorată. Prin nimic dualismul intern al imperiului nu s-a manifestat mai izbitor decît prin tratarea diferită a evreilor în sfera limbii latine şi în cea a limbii greceşti. În Occident, comunităţile autonome de evrei nu au fost acceptate niciodată. Ce-i drept, obiceiurile religioase evreieşti erau tolerate asemenea celor siriene sau egiptene sau, mai degrabă, ceva mai puţin decît acestea; Augustus a adoptat o atitudine binevoitoare faţă de colonia evreiască din suburbia Romei de dincolo de Tibru şi, cu ocazia donaţiilor sale, îl primea şi pe cel întîrziat din cauza sabatului. Însă a evitat orice contact atît cu cultul egiptean, cît şi cu cel evreiesc şi, aşa cum a evitat taurul sacru în Egipt, nu s-a împotrivit cînd fiul său Gaius, plecînd în Orient, a vizitat şi Ierusalimul. În timpul lui Tiberius, cultul iudaic a fost interzis odată cu cel egiptean, iar cei care nu au consimţit să abjure în public şi să arunce obiectele sacre în foc au fost alungaţi din Italia, cu excepţia celor apţi pentru serviciul militar încorporaţi în companii disciplinare, unde mulţi dintre ei ajunseră în faţa curţii marţiale din cauza scrupulelor lor religioase. Dacă, aşa cum vom constata mai departe, tocmai acest suveran evita aproape temător orice conflict cu rabinul, se dovedeşte aici limpede că el, cel mai destoinic împărat al imperiului, a recunoscut atît pericolele imigrării iudaice, cît şi injusteţea şi imposibilitatea de a-i înlătura pe evrei din locurile unde prinseseră rădăcini. Cum vom vedea în continuare, în principiu, regenţii de mai tîrziu nu-şi vor schimba atitudinea rezervată faţă de evreii Occidentului, deşi au urmat în general exemplul lui Augustus, şi nu pe cel al lui Tiberius. Evreii nu au fost împiedicaţi să perceapă impozitul templului sub forma unor contribuţii voluntare şi să le trimită la Ierusalim. Statul nu intervenea dacă ei aduceau