un litigiu mai degrabă în faţa unui judecător evreu decît în faţa unui tribunal roman. După Tiberius, în Occident nu se mai vorbeşte despre recrutări forţate. Însă în Roma păgînă şi, în general, în Occidentul păgîn evreii nu au obţinut niciodată o poziţie particulară şi tribunale separate recunoscute în mod oficial. Înainte de toate, exceptînd capitala care reprezenta şi Orientul prin natura lucrurilor şi includea, încă în timpul lui Cicero, o însemnată comunitate evreiască, comunităţile de evrei din epoca imperială timpurie nu au avut nicăieri în Occident o amploare sau o însemnătate deosebită. Doar în Orient guvernul a cedat din capul locului sau, mai degrabă, nu a încercat să schimbe situaţia existentă şi să prevină pericolele ce rezultau de aici. Ca urmare, aşa cum cărţile sacre ale evreilor au devenit cunoscute lumii latine abia în limba latină datorită creştinilor la fel marile mişcări evreieşti din timpul împăraţilor s-au limitat exclusiv la Orientul grecesc. Aici nu s-a întreprins tentativa de a înfunda treptat izvorul urii antisemite cu ajutorul poziţiei privilegiate legale a evreilor, dar în aceeaşi măsură, exceptînd toanele şi absurdităţile unor regenţi, guvernul nu încuraja ura şi agitaţia antisemită. Într-adevăr, catastrofa iudaismului nu a rezultat din tratarea diasporei iudaice din Orient. Doar relaţiile guvernării imperiale cu statul rabin iudaic, evoluînd într-o direcţie fatală, nu numai că au dus la distrugerea comunităţii de la Ierusalim, dar au determinat în general dezechilibrarea şi deplasarea poziţiei evreilor în imperiu. Ne vom dedica acum descrierii evenimentelor din Palestina din timpul stăpînirii romane.

Generalii republicii, Pompeius şi succesorii săi imediaţi, reglementaseră situaţia din Siria meridională astfel ca puterile mai mari aflate în formare să fie readuse în starea lor anterioară, întregul ţinut fiind dizolvat în teritorii urbane şi mici principate. Lovitura cea mai grea se îndreptase împotriva evreilor; aceştia nu numai că trebuiseră să renunţe la toate posesiunile cucerite, îndeosebi la întreaga coastă (III, pp. 96-97), dar Gabinius împărţise vechiul teritoriu al regatului în cinci districte autonome administrativ şi anulase prerogativele lumeşti ale marelui preot Hyrkanos (III, p. 106). Cu aceasta se restauraseră, pe de o parte, puterea protectoare, de pe alta, veritabila teocraţie. Această situaţie s-a schimbat însă în curînd. Hyrkanos sau mai degrabă idumeul Antipatros, ministrul care deţinea guvernarea, a fost reinstituit în poziţia conducătoare în Siria meridională probabil de către Gabinius, căruia îi devenise indispensabil datorită acţiunilor sale împotriva parţilor şi egiptenilor (III, pp. 221-222). După jefuirea templului din Ierusalim ordonată de Crassus, răscoala evreilor provocată de acest eveniment a fost potolită mai ales datorită lui (III, pp. 227-228). Destinul i-a fost favorabil cîtă vreme guvernul iudeu nu a fost silit să intervină activ în criza declanşată între Caesar şi Pompeius, de partea căruia se declarase, urmînd exemplul întregului Orient. Totuşi, după ce Aristobulos, fratele şi rivalul lui Hyrkanos, ca şi fiul său Alexandru au fost ucişi de partizanii lui Pompeius, întrucît trecuseră de partea lui Caesar, acesta din urmă l-ar fi instituit după victorie pe cel de-al doilea fiu, Antigonos, ca stăpîn al Iudeii. Dar cînd Caesar, venit după victoria decisivă din Egipt, s-a aflat în situaţia periculoasă de la Alexandria, el a fost eliberat mulţumită îndeosebi lui Antipatros (III, p. 289), şi acest lucru s-a dovedit decisiv; Antigonos nu putea face faţă acestei fidelităţi mai noi, dar mai eficiente. Recunoştinţa personală a lui Caesar n-a deţinut un rol minor în restaurarea formală a statului iudaic. Regatul iudaic a obţinut poziţia cea mai favorabilă care putea fi acordată unui stat clientelar: deplina scutire de impozite faţă de romani şi de încartiruiri şi recrutări militare, guvernul autohton trebuind să preia în schimb obligaţiile şi cheltuielile cerute de apărarea graniţei. S-a retrocedat oraşul Ioppe şi, cu aceasta, legătura cu marea; s-au garantat independenţa administraţiei interne, ca şi exercitarea liberă a religiei, s-a permis reconstruirea, pînă atunci refuzată, a fortificaţiilor Ierusalimului dărîmate de Pompeius (707, 47). Astfel, statul iudaic era guvernat sub numele principelui din dinastia Hasmoneilor de un semistrăin – căci faţă de evreii veritabili, reveniţi de la Babilon, idumeii ocupau o poziţie similară cu cea a samaritenilor – aflat sub protecţia şi supus voinţei Romei. Sentimentele evreilor naţionalişti nu erau deloc favorabile noii guvernări. Vechile ginţi care prevalau în sfatul de la Ierusalim erau sufleteşte de partea lui Aristobulos, iar după moartea lui de partea fiului său, Antigonos. În munţii Galileii, fanaticii luptau în egală măsură împotriva romanilor şi a propriului guvern; cînd fiul lui Antipatros, Herodes, îl capturase pe Ezekias, conducătorul acestei cete sălbatice, şi ordonase executarea lui, sfatul sacerdotal de la Ierusalim, invocînd pretextul încălcării unor prescripţii religioase, îl silise pe Hyrkanos, slab de înger, să-l exileze pe Herodes. Drept urmare, acesta se înrolă în armata romană şi-i aduse servicii preţioase guvernatorului lui Caesar din Siria în lupta împotriva ultimilor partizani ai lui Pompeius. Iar cînd republicanii cîştigară din nou supremaţia după asasinarea lui Caesar, Antipatros nu numai că fu pentru a doua oară cel dintîi care se supuse celui mai puternic, ci îi obligă pe noii potentaţi prin strîngerea grabnică a contribuţiilor pe care le impuseseră. Astfel, cînd conducătorul republicanilor părăsi Siria, îl lăsă pe Antipatros în funcţie şi îi încredinţă fiului său Herodes chiar o comandă în Siria. După ce Antipatros muri, otrăvit, se spune, de unul dintre ofiţerii săi, Antigonos, refugiat la cumnatul său, principele Ptolemaios din Chalcis, consideră că sosise momentul oportun pentru a-l înlătura pe slabul unchi. Însă fiii lui Antipatros, Phasael şi Herodes, îi nimiciră ceata, iar Hyrkanos consimţi să le acorde poziţia tatălui lor, ba chiar să-l primească pe Herodes în familia guvernantă, logodindu-l cu nepoata sa Mariamne. Conducătorii partidei republicane sucombară între timp la Philippi. Opoziţia din Ierusalim spera că va putea obţine acum din partea învingătorilor răsturnarea detestaţilor Antipatrizi; însă Antonius, căruia îi reveni arbitrajul, respinse deputăţiile lor cu toată hotărîrea, mai întîi la Efes, apoi la Antiohia, în sfîrşit la Tyr, ordonînd chiar executarea ultimilor trimişi, şi îi confirmă formal pe Phasael şi Herodes ca „tetrarhi” ai evreilor (713, 41).

Curînd, întorsăturile marii politici atraseră statul