iudaic încă o dată în vîltorile lor. Pentru început, stăpînirea Antipatrizilor luă sfîrşit în anul următor (714, 40), ca urmare a invaziei parţilor. Pretendentul Antigonos trecu de partea lor şi ocupă Ierusalimul şi aproape întregul teritoriu statal. Hyrkanos a fost dus de parţi în captivitate; Phasael, fiul cel mai vîrstnic al lui Antipatros, prizonier şi el, se sinucise în temniţă. Cu greu Herodes îi adăposti pe ai săi într-o fortăreaţă din ţinutul stîncos de la marginea Iudeii şi se duse ca fugar şi rugător mai întîi în Egipt şi, întrucît Antonius nu mai era aici, la Roma, unde cei doi potentaţi guvernau într-o nouă concordie (714, 40). Cererea sa de a-şi recuceri regatul iudaic, întru totul legată de interesele romane, a fost primită cu generozitate; el se întoarse în Siria, în ceea ce-i priveşte pe romani, ca stăpîn recunoscut şi avînd chiar titlul de rege. Dar, asemenea unui pretendent, el trebuia să-şi impună autoritatea atît în faţa parţilor, cît mai ales în faţa patrioţilor. El îşi susţinu bătăliile cu o armată alcătuită în majoritatea ei din samariteni, idumei şi mercenari, ajungînd în final, cu sprijinul legiunilor romane, şi în posesia capitalei îndelung apărate. Călăii romani îl eliberară şi de vechiul său rival Antigonos, adepţii acestuia rărind rîndurile nobilelor ginţi din sfatul de la Ierusalim. Dar zilele nefaste nu se sfîrşiseră odată cu instalarea sa. Expediţia nefericită a lui Antonius împotriva parţilor rămase fără urmări pentru Herodes, fiindcă învingătorii nu îndrăzniră să pătrundă în Siria; însă el suferea foarte mult din cauza pretenţiilor mereu sporite ale reginei egiptene, care era atunci adevărata stăpînă a Orientului. Cu politica ei feminină, îndreptată mai întîi asupra lărgirii patrimoniului şi îndeosebi a veniturilor sale, nu-i putea impune lui Antonius toate pretenţiile ei, dar pe coasta siriană şi din ţinutul intermediar egipteano-sirian ea îi smulse totuşi regelui evreilor o parte dintre posesiunile cele mai preţioase, chiar şi bogatele plantaţii de balsam şi dumbrăvile de palmieri de la Ieriho, şi îl împovără din punct de vedere fiscal peste măsură. Pentru menţinerea restului de stăpînire, el trebuia fie să devină arendaşul noilor posesiuni siriene ale reginei, fie să garanteze pentru alţi arendaşi, mai puţin solvabili. În urma tuturor acestor strîmtorări şi în aşteptarea unor pretenţii mult mai grave şi la fel de irecuzabile, izbucnirea războiului dintre Antonius şi Caesar constituia speranţa lui, iar scutirea de la participarea activă la luptă, pe motiv că ar avea nevoie de trupele sale pentru perceperea veniturilor siriene, un alt moment norocos datorat absurdităţii egoiste a Cleopatrei, întrucît îi uşura supunerea faţă de învingător. Norocul îi surîse şi în continuare la schimbarea partidelor; el reuşi să captureze un grup de gladiatori fideli lui Antonius care plecaseră din Asia Mică şi traversau Siria pentru a-l sprijini pe stăpînul lor în Egipt. Înainte de a se deplasa la Rhodos pentru a obţine graţierea din partea lui Caesar, el ordonă, pentru orice eventualitate, executarea ultimului descendent masculin din familia Macabeilor, Hyrkanos, în vîrstă de 80 de ani, căruia familia lui Antipatros îi datora poziţia prezentă; e adevărat, cu acest gest a depăşit precauţia necesară. Caesar acţiona în numele politicii, îndeosebi pentru că sprijinul lui Herodes era important pentru apropiata expediţie egipteană; el îl confirmă pe cel învins fără regrete în stăpînirea sa şi o lărgi în parte cu posesiunile smulse de Cleopatra, în parte cu noi donaţii: de atunci, întreaga coastă de la Gaza pînă la Turnul lui Straton, Caesarea de mai tîrziu, ţinutul samaritean care se intercalează între Iudeea şi Galileea, ca şi un număr de oraşe din estul Iordanului îi dădură ascultare lui Herodes. Odată cu consolidarea monarhiei romane, şi principatul iudaic a fost scutit de alte crize externe.

Din punctul de vedere al romanilor, conduita noii dinastii pare de o aşa de mare corectitudine, încît pe observator ar trebui să-l podidească lacrimile. Ea a intervenit la început pentru Pompeius, apoi pentru Caesar Tatăl, pe urmă pentru Cassius şi Brutus, apoi pentru triumviri, pe urmă pentru Antonius, în sfîrşit pentru Caesar Fiul; fidelitatea se schimba odată cu parola. Acestei conduite nu i se pot nega totuşi consecvenţa şi statornicia. Facţiunile care sfîşiau corpul cetăţenilor guvernanţi – fie republică sau monarhie, fie Caesar sau Antonius – nu intrau de fapt în sfera intereselor ţinuturilor dependente, îndeosebi ale Orientului grecesc. În acest caz ies pregnant în evidenţă demoralizarea, inerentă oricărei schimbări guvernamentale datorate revoluţiei, amestecul degradant al fidelităţii interne şi al obedienţei externe; dar cît priveşte îndeplinirea datoriei cerută de comunitatea romană din partea supuşilor ei, regele Herodes a corespuns într-o măsură de care naturi mai notabile şi măreţe n-ar fi fost capabile. Chiar în situaţii dificile, el nu i-a trădat niciodată pe protectorii aleşi în favoarea parţilor.

Din punctul de vedere al politicii iudaice interne, guvernarea lui Herodes însemna înlăturarea teocraţiei şi continuarea, ba chiar potenţarea guvernării Macabeilor, în măsura în care separarea conducerii statale şi ecleziastice era realizată cu maximă severitate prin opoziţia dintre regele atotputernic, dar de origine străină, şi marele preot neputincios, schimbat frecvent şi arbitrar. Bineînţeles, poziţia regală a marelui preot evreu era mai scuzabilă decît cea a bărbatului străin, incapabil de hirotonisire; şi dacă Hasmoneii reprezentau independenţa evreimii spre exterior, idumeul îşi primise puterea regală asupra evreilor ca vasal al stăpînului protector. Repercusiunea acestui conflict insolvabil asupra unei naturi pasionale se relevă pe întreaga durată a vieţii omului care provoacă, dar şi resimte, poate, la fel de multe suferinţe. Energia, consecvenţa, supunerea faţă de inevitabil, abilitatea militară şi politică, acolo unde a putut s-o dovedească, i-au asigurat regelui evreilor un anumit loc în imaginea generală a unei epoci remarcabile.

Istoriografului Romei nu-i revine sarcina să descrie guvernarea de aproape 40 de ani a lui Herodes – el a murit în anul 750 (4) – în toate amănuntele, ceea ce ar fi posibil datorită relatărilor cuprinzătoare păstrate. Poate că în nici o epocă n-au existat o asemenea familie regală în care vrajba sîngeroasă între părinţi şi copii, soţi şi fraţi să