fi bîntuit într-un mod asemănător; împăratul Augustus şi guvernatorul său din Siria se retraseră îngroziţi din faţa părţii de vină care le-ar fi revenit lor. În această imagine de groază, trăsătura nici pe departe cea mai înspăimîntătoare este constituită de totala inutilitate a majorităţii acestor execuţii, ordonate, de regulă, numai pe baza simplei suspiciuni, şi de necontenitele remuşcări ale autorului, intervenite după faptul împlinit. Oricît de energic şi înţelept ar fi respectat interesele ţării sale, în măsura posibilităţilor, oricît de mult ar fi intervenit, nu numai în Palestina, dar chiar în întregul imperiu, cu tezaurele şi influenţa sa pentru evrei – decizia lui Agrippa în marele litigiu din Asia Mică (p. 280), favorabilă evreilor, era, în esenţă, meritul său –, regele găsi dragoste şi fidelitate în Idumeea şi Samaria, dar nu la poporul israelit. În ochii acestuia el rămase nu atît bărbatul învinuit de multiple omucideri, cît îndeosebi un străin. Considerarea soţiei sale, frumoasa Mariamne din dinastia hasmoneană, şi a copiilor săi mai degrabă ca evrei decît ca ai săi, el temîndu-se în consecinţă, constituie una dintre cauzele principale ale războiului familial; el însuşi afirmase că, pe cît se simţea îndrăgit de greci, pe atît se simţea respins de evrei. Este semnificativ faptul că fiii destinaţi mai întîi pentru succesiune au fost educaţi la Roma. În timp ce copleşi oraşele greceşti din străinătate cu daruri din imensele sale bogăţii şi le împodobi cu temple, el construi şi pentru evrei, dar nu în acord cu spiritualitatea lor. Edificiile destinate circului şi teatrului din Ierusalim şi templele pentru cultul imperial din oraşele evreieşti însemnau pentru israelitul pios un îndemn la blasfemie. Transformarea templului din Ierusalim într-o clădire somptuoasă s-a făcut parţial împotriva voinţei celor evlavioşi; oricît de mult ar fi admirat edificiul, fixarea unui vultur de aur de pereţii lui i s-a reproşat mai mult decît toate condamnările la moarte şi a dus la o răzmeriţă populară căreia îi căzură victimă vulturul, dar şi, apoi, chiar credincioşii care-l smulseseră. Herodes era un prea bun cunoscător al ţării pentru a nu împinge lucrurile pînă la limita posibilului; dacă elenizarea ei ar fi fost realizabilă, ea n-ar fi eşuat din cauza voinţei sale. Prin energie, idumeul nu era cu nimic inferior celor mai buni dintre Hasmonei. Impunătoarele construcţii de la Turnul lui Straton sau Caesarea, cum este numit oraşul complet reclădit de Herodes, au conferit coastei sărace în porturi pentru prima dată un element absolut necesar, oraşul devenind, pentru întreaga perioadă imperială, unul dintre emporiile principale din Siria meridională. Herodes a îndeplinit şi toate celelalte obligaţii ce revin unui guvern: dezvoltarea exploatării resurselor naturale, intervenţii în perioadele de foamete şi în caz de calamităţi, îndeosebi siguranţa ţării înăuntru şi în afară. Năpasta tîlhăriei dispăru, iar apărarea graniţelor împotriva triburilor nomade ale deşertului, atît de dificilă în aceste ţinuturi, a fost realizată cu severitate şi consecvenţă. Datorită acestui succes, guvernul roman se simţi obligat să-i subordoneze şi alte ţinuturi: Ituraea, Trachonitis, Auranitis şi Batanaea. Aşa cum s-a menţionat deja (p. 267), stăpînirea sa se întindea de atunci unitar asupra Transiordaniei, pînă în apropiere de Damasc şi Munţii Hermon; conform cunoştinţelor noastre, pe întregul cuprins al regiunii delimitate mai sus nu au existat, după aceste concesionări teritoriale, nici un oraş liber şi nici o stăpînire aflată în afara controlului lui Herodes. Apărarea de graniţă în sine reveni mai mult regelui arab decît celui al evreilor; dar, în măsura în care intra în obligaţiile sale, şirul de fortăreţe de graniţă determină şi aici o pace internă necunoscută pînă atunci în aceste ţinuturi. Se înţelege că, după ce Agrippa vizită construcţiile portuare şi militare ale lui Herodes, el recunoscu în persoana lui un ajutor pentru marea operă organizatorică a imperiului şi-l trată ca atare.

Regatul său nu a fost de durată. Prin testament, Herodes îl împărţi între cei trei fii, iar Augustus confirmă dispoziţiile în general, subordonînd direct guvernatorului sirian doar importantul port Gaza şi oraşele greceşti din Transiordania. Regiunile septentrionale ale regatului au fost separate de ţinutul principal; ultimul ţinut achiziţionat de Herodes, Batanaea şi districtele aferente, din sudul Damascului, a fost acordat lui Philippos, Galileea şi Peraea, altfel spus ţinutul transiordanian negrecesc, lui Herodes Antipas, amîndoi ca tetrarhi; cu scurte întreruperi, aceste două mici principate au existat pînă în timpul lui Traian, la început separate, apoi unificate sub strănepotul lui Herodes „cel Mare”, Agrippa al II-lea. Despre guvernarea lor s-a vorbit cu ocazia descrierii Siriei orientale şi a Arabiei (p. 267). Aici putem adăuga că aceşti Herodieni l-au continuat pe ctitorul dinastiei, dacă nu cu aceeaşi energie, cel puţin cu rostul şi în spiritul său. Oraşele pe care le-au instituit, Caesarea, vechea Paneas, în ţinutul nordic şi Tiberias în Galileea, au avut o organizare elenă, întru totul corespunzătoare politicii lui Herodes; caracteristică este osîndirea oraşului impur de către rabinii evrei, din cauza unui mormînt descoperit cu ocazia întemeierii localităţii Tiberias.

Ţinutul principal, Iudeea, împreună cu Samaria în nord şi Idumeea în sud, a fost încredinţat, conform voinţei tatălui, lui Archelaos. Însă această succesiune nu corespundea dorinţelor naţiunii. Ortodocşii, mai exact fariseii, erau de fapt stăpînii exclusivi ai maselor şi dacă teama de Dumnezeu a fost pînă atunci întru cîtva înăbuşită de teama de regele înzestrat cu o energie lipsită de scrupule, ţelul majorităţii evreilor îl constituia totuşi reinstaurarea, sub protecţia Romei, a guvernării teocratice, unica plăcută lui Dumnezeu, aşa cum fusese instituită cîndva de funcţionarii perşi. Imediat după moartea bătrînului rege, masele se strînseră la Ierusalim pentru a reclama înlăturarea marelui preot desemnat de Herodes şi expulzarea necredincioşilor din oraşul sacru, unde urma să fie sărbătorit tocmai atunci Paştele. Archelaos a fost silit să-şi înceapă guvernarea cu înăbuşirea acestei răzmeriţe; se numărară o mulţime de morţi şi festivitatea nu mai avu loc. Guvernatorul roman al Siriei – acelaşi Varus a cărui neghiobie a dus, curînd după aceea, la pierderea Germaniei de către romani –, însărcinat cel dintîi cu menţinerea ordinii în ţară pe perioada interregnului, permise acestor cete răzvrătite din Ierusalim să trimită o