deputăţie de 50 de persoane la Roma, unde tocmai se trata despre ocuparea tronului iudaic. Ea urma să pretindă suprimarea regalităţii, iar cînd Augustus o primi, a fost însoţită la templul lui Apollo de 8.000 de evrei din capitală. Între timp, evreii fanatici din patrie continuară să-şi facă singuri dreptate: garnizoana romană cantonată în templu a fost atacată, iar ţara a fost împînzită de cete de tîlhari bigoţi; Varus a trebuit să intervină cu legiunile şi să restabilească ordinea cu ajutorul sabiei. Acesta era un avertisment pentru suzeran, o justificare tardivă pentru guvernarea regelui Herodes, brutală, dar eficientă. Dar cu toată slăbiciunea dovedită atît de frecvent, mai ales în ultimii săi ani, Augustus a respins, ce-i drept, pretenţia reprezentanţilor acelor mase fanatice, însă, respectînd în esenţă testamentul lui Herodes, a predat stăpînirea din Ierusalim lui Archelaos, lipsit de titlul de rege pe care împăratul nu dorea, deocamdată, să-l acorde tînărului bărbat neexperimentat; de asemenea, îl priva de ţinuturile nordice şi i-a diminuat şi poziţia militară scutindu-l de apărarea graniţelor. Faptul că impozitele, mărite de Herodes peste măsură, au fost micşorate din ordinul lui Augustus nu putea să contribuie la o ameliorare simţitoare a poziţiei tetrarhului. Incapacitatea şi nevrednicia lui Archelaos erau aproape inutile pentru demonstrarea nulităţii sale; chiar Augustus se văzu nevoit să-l destituie cîţiva ani mai tîrziu (6 d.Cr.). Acum, el se conformă într-adevăr voinţei acelor rebeli: regalitatea a fost desfiinţată, iar ţinutul a trecut în parte sub administraţia romană directă, în parte, atît cît permitea o guvernare internă, sub cea a senatului de la Ierusalim. E drept, această procedură pare determinată, pe de o parte, de asigurările date anterior de Augustus lui Herodes în legătură cu succesiunea, iar pe de alta, de repulsia tot mai pronunţată şi, în anumite cazuri, justificată a guvernării imperiale faţă de state clientelare mai mari, dotate cu o anumită autonomie. Măsurile luate în Galatia, Cappadocia, Mauritania cu puţin timp înainte sau după această perioadă explică de ce şi în Palestina regatul lui Herodes se destrămă imediat după moartea acestuia. Dar prin modul de organizare, guvernarea indirectă din Palestina reprezenta, şi din punct de vedere administrativ, un grav regres faţă de cea a lui Herodes; însă, înainte de toate, realităţile erau atît de ciudate şi atît de dificile, încît contactul nemijlocit dintre romanii guvernanţi şi evreii guvernaţi, rîvnit cu atîta ardoare şi obţinut pînă la urmă chiar de partida ecleziastică, nu era o binecuvîntare nici pentru unii, nici pentru ceilalţi.

Astfel, Iudeea deveni în anul 6 d.Cr. o provincie romană de rang secundar şi, exceptînd efemera restauraţie a regatului de la Ierusalim (41-44) din timpul lui Claudius, nu şi-a mai schimbat statutul. Locul principelui autohton ereditar numit pe viaţă, cu rezerva confirmării de către guvernul roman, a fost luat de un magistrat din ordinul ecvestru, numit de către împărat, acesta putînd fi destituit oricînd. Reşedinţa administraţiei romane deveni, probabil de la început, oraşul portuar Caesarea, reclădit de Herodes conform modelului elen. Bineînţeles, se renunţă la scutirea ţinutului de garnizoane romane, dar, ca în toate provinciile de rang secundar, forţele armate se alcătuiau numai dintr-un număr redus de detaşamente de călăreţi şi pedestraşi din trupele inferioare; mai tîrziu, aici au staţionat o ală şi cinci cohorte, aproximativ 3.000 de soldaţi. Probabil că aceste trupe au existat şi sub guvernarea mai veche; cert este că au fost alcătuite, cel puţin în majoritatea lor, chiar în provincie, dar aproape exclusiv din samariteni şi greci sirieni. Provincia nu a primit garnizoane de legiune, iar în ţinuturile învecinate cu Iudeea staţiona cel mult una dintre cele patru legiuni siriene. Pentru Ierusalim a fost numit un comandant roman permanent, cu reşedinţa în palatul regal, care dispunea de o slabă garnizoană permanentă; doar în perioada Paştelui, cînd întreaga ţară şi nenumăraţi străini veneau la templu, un detaşament mai puternic de soldaţi romani era instalat într-o hală din perimetrul templului. Odată cu instituirea provinciei trebuie să se fi instituit şi obligaţia fiscală faţă de Roma, ceea ce rezultă deja din trecerea cheltuielilor pentru apărarea ţinutului asupra guvernării imperiale. Deoarece aceasta din urmă a ordonat o reducere a impozitelor cu ocazia învestirii lui Archelaos, este puţin probabil ca la încorporarea ţinutului să se fi trecut la o mărire imediată a acestora; dar, ca în orice teritoriu nou achiziţionat, se trecu la o revizuire a vechiului cadastru.

Ca pretutindeni, comunităţile urbane deveniră, pe cît posibil şi în Iudeea, baza activităţilor autohtone. Aflate sub controlul autorităţilor romane, Samaria sau Sebaste, cum este numit oraşul în această perioadă, nou fondata Caesarea şi celelalte comunităţi urbane din fostul regat al lui Archelaos se administrau autonom. Într-un mod similar a fost reglementată şi guvernarea capitalei cu întinsul teritoriu aferent. La Ierusalim se formase, cum am văzut (p. 274), încă în epoca preromană, sub Seleucizi, un sfat al bătrînilor, sinedriul (σμνέδριον) sau, iudaizat, sanhedrinul. În cadrul lui, prezidiul era condus de marele preot, desemnat pe o anumită durată de stăpînul numit al ţării, dacă nu era el însuşi mare preot. Din colegiu făceau parte foştii mari preoţi şi renumiţii cunoscători ai legilor. Această adunare, în care prevala elementul aristocratic, servea ca reprezentanţă religioasă supremă a întregii comunităţi evreieşti şi, în măsura în care nu putea fi despărţită de aceasta, şi ca reprezentanţă lumească, îndeosebi a comunităţii de la Ierusalim. Abia ficţiunea pioasă a rabinismului de mai tîrziu a transformat sanhedrinul de la Ierusalim într-o instituţie religioasă cu statute mozaice. În principiu, el corespundea consiliului din constituţia urbană grecească, însă avea, atît prin componenţă, cît şi prin sfera de activitate, un caracter religios mai pronunţat decît reprezentanţele comunale greceşti. Guvernul roman lăsă sau încredinţă acestui sanhedrin şi marelui preot, numit acum de către procurator, ca reprezentant al suveranului imperial, competenţa care revenea, în comunităţile greceşti supuse, autorităţilor urbane şi consiliilor comunale. Cu o miopie indiferentă, el nu a pus nici o stavilă mesianismului transcendental al fariseilor, iar în probleme de religie, datini şi drept, atunci cînd interesele romane nu erau lezate, a acordat o relativă libertate de acţiune