consistoriului naţional, nicidecum transcendental, care a funcţionat pînă la sosirea lui Mesia; afirmaţia se referă îndeosebi la jurisdicţie. Ce-i drept, atunci cînd era vorba de cetăţeni romani, justiţia în cauze civile şi penale trebuie să fi fost rezervată tribunalelor romane încă înainte de încorporarea ţării. Dar în cazul evreilor, justiţia civilă trebuie să fi rămas în seama autorităţilor locale chiar şi după ocupare. Este probabil ca, în general, justiţia penală să fi fost exercitată în concurenţă cu procuratorul roman; doar condamnările la moarte nu puteau fi executate decît după confirmarea magistratului imperial.

Aceste dispoziţii constituiau în esenţă consecinţele inevitabile ale abolirii principatului şi, odată cu reclamarea acesteia din urmă, evreii le provocaseră practic şi pe cele dintîi. Era necondiţionat şi în atenţia guvernului necesitatea de a evita pe cît posibil duritatea şi severitatea cu ocazia transpunerii lor în practică. Instituirea noii provincii a fost încredinţată guvernatorului Siriei, Publius Sulpicius Quirinus, un magistrat acceptat de toţi şi un bun cunoscător al realităţilor din Orient; toate monografiile atestă explicit sau implicit că romanii cunoşteau dificultatea situaţiei şi că au luat-o în considerare. Baterea monedei divizionare locale, efectuată anterior de regii iudaici, trecu acum în seama stăpînului roman; dar, din cauza aversiunii evreilor faţă de imagini, monedele nu purtau efigia împăratului. Sub ameninţarea pedepsei cu moartea, intrarea în spaţiul interior al templului era interzisă pentru oricine nu era evreu. Oricît de rezervată ar fi fost atitudinea personală a lui Augustus faţă de cultele orientale (pp. 280-281), aici, la fel ca în Egipt, el nu se simţi înjosit să le îmbine în patria lor cu guvernarea imperială: sanctuarul evreilor era împodobit cu fastuoase cadouri venite din partea lui Augustus, a Liviei şi a altor membri ai familiei imperiale; zilnic, ofranda unui taur şi a doi miei din partea fundaţiei imperiale îşi înălţa aici fumul în onoarea „zeului suprem”. Soldaţii romani primiseră ordin ca, atunci cînd erau detaşaţi la Ierusalim, să lase însemnele de luptă cu imaginea împăratului la Caesarea, iar cînd, sub Tiberius, un guvernator nu a respectat regula, guvernul a dat în final curs rugăminţilor imploratoare ale celor pioşi, reconfirmîndu-l în funcţie pe guvernatorul anterior. Mai mult, cînd trupele romane urmau să mărşăluiască prin Ierusalim cu ocazia unei expediţii împotriva arabilor, li se schimbă ruta de marş ca urmare a repulsiei preoţilor faţă de imaginile de pe stindarde. Cînd acelaşi guvernator îi consacră împăratului scuturi fără imagini pe zidurile palatului regal din Ierusalim, cei pioşi scandalizîndu-se şi din această cauză, Tiberius ordonă să fie îndepărtate şi atîrnate pe pereţii templului lui Augustus din Caesarea. În urma unei cereri a credincioşilor, le-a fost predat veşmîntul de ceremonii al marelui preot, păstrat în cetate sub pază romană, trebuind să fie purificat din cauza acestei profanări timp de şapte zile înainte de a putea fi îmbrăcat, iar comandantul cetăţii primi ordinul să nu se mai sinchisească de el. Ce-i drept, romanii nu puteau pretinde din partea mulţimii să nu resimtă consecinţele încorporării atît de apăsătoare, doar pentru că ea însăşi o provocase. De asemenea, nu vrem să afirmăm că ocuparea directă a ţinutului n-a însemnat oprimarea locuitorilor şi că aceştia nu aveau nici un motiv să se plîngă; aceste instituiri n-au fost impuse nicăieri fără dificultăţi şi tulburări ale liniştii. La fel, în Iudeea, numărul nedreptăţilor şi brutalităţilor diferiţilor guvernatori nu va fi fost mai mic decît în alte părţi. Încă de la începutul guvernării lui Tiberius, atît evreii, cît şi sirienii se plînseră de opresiunea fiscală; un observator judicios a imputat îndeosebi guvernării îndelungate a lui Pontius Pilatus toate fărădelegile obişnuite ale magistraţilor. Însă, cum afirmă acelaşi evreu, în cei 23 de ani ai guvernării sale, Tiberius a respectat străvechile obiceiuri sacre şi nu le-a suprimat sau prejudiciat în nici un fel. Acest fapt este cu atît mai remarcabil cu cît acelaşi împărat a intervenit în Occident, ca nimeni altul, împotriva evreilor (pp. 280-281); ca urmare, răbdarea şi reţinerea dovedite în cazul Iudeii nu pot fi deduse din favorizarea personală a evreilor.

În ciuda acestora, încă din perioada de pace s-au dezvoltat atît opoziţia principială faţă de guvernul roman, cît şi recurgerea la forţa deschisă a celor credincioşi. Plătirea de impozite nu era atacată doar din cauza opresiunii, ci şi din cauza nelegiuirii ei. „Este permis” – întreabă rabinul în evanghelie – „să se plătească cezarului censul?” Răspunsul ironic la această întrebare nu-i edifică pe toţi; chiar dacă într-un număr mai redus, existau evrei care se considerau întinaţi dacă atingeau o monedă cu imaginea împăratului. Faptul era o noutate, un progres în teologia de opoziţie; nici regii Seleukos sau Antiochos nu fuseseră circumcişi, şi totuşi primiseră tributul în monede de argint cu efigia lor. Aceasta era teoria; e adevărat, ea n-a fost aplicată în practică de înaltul sfat din Ierusalim, în care, sub influenţa guvernării imperiale, votul decisiv aparţinea nobililor mai docili ai ţării, ci de Iudas Galileul din Gamala de lîngă Lacul de la Genezareth, care – aşa cum Gamaliel i-a amintit mai tîrziu acestui înalt sfat – „s-a răsculat în zilele censului, şi el a fost urmat în răzvrătire de popor”. El a rostit ceea ce gîndeau toţi, anume că aşa-numitul cens ar constitui de fapt servitutea şi că era o ruşine pentru evrei faptul de a recunoaşte un alt stăpîn decît Dumnezeu; însă el îi ajută numai pe cei care-şi fac singuri dreptate. Dacă chemarea sa la arme n-a fost urmată de mulţi şi dacă el a sfîrşit pe eşafod cîteva luni mai tîrziu, atunci sfîntul mort era pentru învingătorii profani mai periculos decît cel viu. Alături de saduchei, farisei şi esenieni, evreii de mai tîrziu l-au încadrat împreună cu adepţii săi în cea de-a patra „şcoală”; atunci ei se numiră „zeloţi”, ulterior „sicari”, „bărbaţii cuţitelor”. Doctrina s-a păstrat, iar copiii şi nepoţii lui Iudas au devenit conducătorii insurecţiilor de mai tîrziu.

Dacă în timpul primilor doi regenţi guvernul roman s-a achitat, în general cu abilitate şi răbdare, de sarcina de a reprima pe