cît posibil aceste elemente explozive, a doua schimbare de tron a condus aproape la o catastrofă. Ca în întregul imperiu, ea a fost primită cu entuziasm şi de evreii din Ierusalim şi Alexandria, după mizantropul şi nepopularul bătrîn, noul şi tînărul împărat Gaius fiind celebrat cu frenezie. Dar, în curînd, motive meschine au generat o învrăjbire teribilă. Un nepot al primului Herodes şi al frumoasei Mariamne, numit Herodes Agrippa, după protectorul şi prietenul bunicului său, cam cel mai insignifiant şi decăzut dintre numeroşii fii princiari orientali stabiliţi la Roma, era totuşi, poate tocmai de aceea, favoritul şi prietenul noului împărat; cunoscut pînă atunci doar pentru desfrînarea şi datoriile sale, el primise din partea protectorului său, căruia îi adusese cel dintîi vestea despre moartea lui Tiberius, drept cadou, unul dintre micile principate evreieşti vacante împreună cu titlul regal. În anul 38, în cursul călătoriei în noul său regat, el ajunse în oraşul Alexandria, unde, cu cîteva luni înainte, ca debitor cambial fugar, încercase să se împrumute de la bancherii evrei. Nu este de mirare că, atunci cînd el se arătă în public în veşmîntul regal şi cu acoliţii săi împopoţonaţi, populaţia neevreiască a marelui oraş, oricînd gata de batjocură şi scandal, întru totul potrivnică evreilor, răspunse cu o parodie corespunzătoare; şi nu se mulţumi cu atît. Se ajunse la o îndîrjită agitaţie antisemită. Casele izolate ale evreilor au fost jefuite şi incendiate, corăbiile evreieşti ancorate în port au fost prădate, evreii întîlniţi în afara cartierelor evreieşti au fost maltrataţi şi ucişi. Însă în faţa veritabilelor cartiere evreieşti forţa era neputincioasă. Atunci, conducătorilor le veni ideea de a consacra ca temple ale noului împărat sinagogile, pe care le vizau înainte de toate, în măsura în care nu fuseseră dărîmate, şi să ridice în interiorul tuturor statui ale noului suveran, în cea principală chiar una înfăţişîndu-l pe împărat aşezat în cvadrigă. Toată lumea ştia, iar evreii şi guvernatorul nu făceau excepţie, că, atît cît îi permitea mintea sa tulburată, împăratul se considera cu adevărat un zeu întruchipat. Guvernatorul, Avillius Flaccus, un bărbat destoinic şi, în timpul lui Tiberius, un excelent administrator, însă neputincios acum din cauza dizgraţiei în care căzuse odată cu venirea noului împărat, aşteptîndu-se din clipă în clipă să fie rechemat şi acuzat, nu se simţi înjosit să folosească ocazia pentru a se reabilita1. Nu numai că ordonă prin edict să nu se opună nici o stavilă aşezării statuilor în sinagogi, ci se angajă el însuşi în agitaţia antisemită. Porunci suprimarea sabatului. În decretele sale, explică în continuare că aceşti străini toleraţi ar fi ocupat neautorizaţi cea mai bună parte a oraşului; evreii au fost limitaţi la unul singur dintre cele cinci cartiere, toate celelalte case evreieşti fiind lăsate pradă plebei, în timp ce locuitorii alungaţi se strîngeau în masă fără adăpost, de-a lungul ţărmului. Protestele nici nu au fost ascultate; în circ, în faţa întregului popor au fost biciuiţi 38 de membri ai sfatului bătrînilor care prezida pe atunci comunitatea evreilor în locul etnarhului. 400 de case au fost dărîmate; comerţul şi circulaţia stagnau, atelierele nu lucrau. Nu exista alt ajutor decît împăratul. Lui i se înfăţişară cele două deputăţii alexandrine: cea a evreilor, condusă de mai sus amintitul Philon (p. 279), un învăţat al noii orientări iudaice, mai degrabă blînd decît viteaz, dar care, hotărît, nu se sfii să intervină pentru ai săi în această strîmtorare; cea a duşmanilor evreilor, condusă de Apion2, şi acesta un învăţat şi scriitor alexandrin, „Clopoţelul lumii”, cum l-a numit împăratul Tiberius, doldora de cuvinte mari şi de minciuni şi mai mari, de o omniscienţă cît se poate de impertinentă şi o credinţă oarbă în sine, cunoscător, dacă nu al oamenilor, cel puţin al nevredniciei lor, un meşter celebrat atît al cuvîntului, cît şi al demagogiei, înzestrat cu prezenţă de spirit, spiritual, obraznic şi necondiţionat loial. Rezultatul dezbaterii era stabilit dinainte: împăratul primi părţile în timp ce-şi vizita grădinile, dar, în loc să-i asculte pe solicitanţi, el le adresă întrebări batjocoritoare însoţite, în ciuda etichetei, de rîsetele răsunătoare ale potrivnicilor evreilor şi, întrucît era bine-dispus, se mulţumi cu exprimarea părerii de rău că aceşti oameni, în fond nevinovaţi, au o organizare atît de nefericită încît nu sînt capabili să înţeleagă natura sa divină înnăscută, afirmaţie exprimată neîndoielnic cu toată seriozitatea. Aşadar, i se dădu dreptate lui Apion: oriunde au dorit, duşmanii evreilor au transformat sinagogile în temple ale lui Gaius.

Însă lucrurile nu se opriră la aceste dedicaţii ale tineretului de pe străzile Alexandriei. În anul 39, împăratul îi ordonă guvernatorului Siriei, Publius Petronius, să pătrundă cu legiunile sale în Ierusalim şi să ridice statuia împăratului în templu. Guvernatorul, un magistrat onest din şcoala lui Tiberius, se sperie; evreii din toată ţara, bărbaţi şi femei, bătrîni şi copii, dădură năvală, mai întîi la Ptolemais în Siria, apoi la Tiberias în Galileea, pentru a-l implora să devină mijlocitorul lor şi să împiedice grozăvia; în întreaga ţară ogoarele n-au mai fost cultivate, iar masele disperate declarară că mai degrabă vor muri de sabie sau de foame decît să vadă această oroare cu propriii ochi; într-adevăr, guvernatorul îndrăzni să tergiverseze executarea ordinului, cu toate că îşi risca viaţa. În acelaşi timp, amintitul rege Agrippa se duse personal la Roma pentru a-l determina pe amicul său să anuleze ordinul. Şi, într-adevăr, împăratul renunţă la dorinţă – se spune, în timpul unei beţii, fructificată cu dibăcie de prietenul său. Dar, concomitent, el limită concesia la unicul templu de la Ierusalim şi îi trimise totuşi guvernatorului condamnarea la moarte pentru nesupunere; ce-i drept, întîrziată întîmplător, această condamnare n-a mai fost pusă în practică. Gaius era hotărît să frîngă încăpăţînarea evreilor; ordinul privind pătrunderea legiunilor arată că, de data aceasta, cumpănise dinainte consecinţele. În timpul acestor evenimente, pe cît egiptenii, încrezători în natura sa divină, se bucurau de dragostea sa deplină, pe atît îndărătnicii şi nerozii evrei aveau de suportat ura sa corespunzătoare; perfid cum era şi obişnuit să graţieze pentru a revoca ordinul mai tîrziu, faptele