cele mai teribile trebuiau să apară doar amînate. Era gata să se îmbarce cu destinaţia Alexandria pentru a inspira personal tămîia arsă pe altarele sale; în secret – cum se spune –, statuia pe care intenţiona să şi-o ridice la Ierusalim era dată în lucru, dar, printre altele, pumnalul lui Chaerea eliberă, în ianuarie 41, şi templul lui Iehova de acest monstru.

Din scurta perioadă de suferinţă nu rămaseră multe urme; altarele dispărură odată cu zeul lor. Însă urmele ei s-au conservat totuşi în ambele tabere. Istoria pe care o relatăm aici este cea a urii din ce în ce mai mari dintre evrei şi neevrei; în acest context, pogromul antisemit de trei ani din timpul lui Gaius reprezintă un episod şi un pas înainte. Ura şi agitaţiile antisemite debutează odată cu diaspora însăşi; ele au trebuit să fie provocate de aceste comunităţi orientale privilegiate şi autonome, aşezate în mijlocul celor elene, cu necesitatea cu care mlaştina îşi emană miasmele. Dar în istoria mai veche, şi greacă, şi romană, nu există o agitaţie antisemită similară celei din Alexandria anului 38, motivată de lipsa elenismului şi dirijată simultan de autoritatea supremă şi plebea umilă. Cu aceasta se parcursese îndelungatul drum de la reaua-voinţă a individului la fapta rea a comunităţii şi se demonstrase ce doreau şi, după împrejurări, ce trebuiau să facă cei cu astfel de convingeri. Că această revelaţie a fost resimţită şi de partea evreiască nu se poate pune la îndoială, deşi nu avem posibilitatea să argumentăm cu documente în acest sens. Dar în sufletul evreilor statuia zeului Gaius din sfînta sfintelor a fost resimţită mult mai dureros decît agitaţia antisemită din Alexandria. Fapta fusese săvîrşită deja o dată; aceeaşi atitudine a regelui Siriei, Antiochos Epiphanes, provocase mişcarea Macabeilor şi restaurarea victorioasă a statului naţional independent (II, p. 36). Acest Epiphanes, un Antimesia, care l-a acuzat pe Mesia, aşa cum, ce-i drept ulterior, l-a schiţat profetul Daniil, devenise de atunci modelul grozăviilor; nu era lipsit de importanţă faptul că această concepţie a fost asociată cu aceeaşi îndreptăţire cu un împărat roman sau, mai degrabă, cu imaginea suveranului roman în general. De la decretul funest persista îngrijorarea că un alt împărat ar putea da acelaşi ordin, ea fiind întru cîtva îndreptăţită, deoarece, conform structurii sistemului statal roman, această dispoziţie depindea doar de aprecierea stăpînului de moment. Ura evreiască îndreptată împotriva cultului imperial şi a împărăţiei în general se relevă în culorile cele mai arzătoare în Apocalipsa lui Ioan, în principal datorită ei Roma devenind tîrfa de la Babilon şi inamicul comun al umanităţii3. Cu atît mai puţin indiferentă era analogia consecinţelor, care se impunea de la sine. Mattathias de la Modein nu fusese mai mult decît Iudas Galileul, iar rebeliunea patrioţilor împotriva regelui sirian era cam la fel de lipsită de speranţă ca şi insurecţia împotriva monstrului de dincolo de mare. Aplicate în practică, paralelele istorice sînt elemente periculoase ale opoziţiei; neaşteptat de rapid, edificiul îndelungatei înţelepciuni guvernamentale începu să se clatine.

Guvernarea lui Claudius a păşit în ambele direcţii pe făgaşul lui Tiberius. E adevărat, nu s-a reluat expulzarea evreilor, întrucît se dovedise imposibilitatea realizării acestei măsuri, iar interdicţia exercitării în comun a cultului lor, ceea ce, bineînţeles, avea aproximativ aceleaşi rezultate ca şi cea dintîi, probabil nu a fost tradusă în faptă. Alături de acest edict de intoleranţă, dar în sens contrar, a fost decretată o dispoziţie valabilă pentru întregul imperiu, prin care evreii au fost eliberaţi de acele obligaţii publice care contraveneau convingerilor lor religioase; este probabil ca, îndeosebi în privinţa serviciului militar, să fi fost acordat numai ceea ce nu putuse fi impus nici pînă atunci cu forţa. Avertismentul către evrei, exprimat la sfîrşitul acestui edict, de a da, la rîndul lor, dovadă de mai multă moderaţie şi de a se abţine de la ocărîrea celor de altă credinţă arată că excesele n-au lipsit nici de partea evreiască. Atît în Egipt, cît şi în Palestina, ordinea religioasă a fost restaurată în general ca în timpurile de dinaintea lui Gaius, cu toate că este puţin probabil ca evreilor din Alexandria să li se fi restituit tot ceea ce deţinuseră anterior; cu aceasta dispăruseră în ambele provincii răzvrătirile care izbucniseră sau erau gata să izbucnească. În cazul Palestinei, Claudius făcu chiar mai mult decît Tiberius şi încredinţă din nou întregul fost teritoriu al lui Herodes unui principe autohton, tocmai acelui Agrippa care, din întîmplare, era prieten şi cu Claudius şi-i fusese util în perioada crizelor de la începutul guvernării sale. Intenţia lui Claudius de a relua sistemul aplicat în timpul lui Herodes şi de a înlătura pericolele unui contact nemijlocit între romani şi evrei era evidentă. Însă Agrippa, uşuratic, confruntîndu-se şi ca principe cu necontenite greutăţi financiare, pe deasupra blînd şi ostenindu-se să fie mai degrabă pe placul alor săi decît al îndepărtatului stăpîn protector, stîrni de mai multe ori nemulţumirea guvernului – de exemplu, cu ocazia întăririi zidurilor Ierusalimului, a cărei continuare i-a fost interzisă. Oraşele Caesarea şi Sebaste, aflate de partea romanilor, ca şi trupele organizate conform modelului roman îi erau potrivnice. Cînd acesta muri prematur şi pe neaşteptate (44), părea imprudent să se încredinţeze importanta poziţie politică şi militară unicului său fiu de 17 ani, cei puternici din cabinet nedorind să renunţe la profitabilele procuraturi. Ca şi în alte cazuri, guvernarea lui Claudius intuise calea corectă, dar nu avea suficientă energie pentru a merge pînă la capăt, ignorînd considerentele secundare. Un principe evreu cu soldaţi evrei putea conduce guvernarea în Iudeea în interesul Romei; magistratul şi soldaţii romani comiteau greşeli, probabil mai mult din cauza necunoaşterii concepţiilor iudaice decît a contramăsurilor nepotrivite, şi orice ar fi întreprins era o jignire pentru evreul credincios, aşa încît evenimentul cel mai insignifiant părea un sacrilegiu. În sine, cerinţa de a se înţelege reciproc şi de a convieţui era de ambele părţi cît se poate de îndreptăţită, dar împlinirea ei era imposibilă. Înainte de toate, un conflict între stăpînul evreu şi supuşii săi