era pentru imperiu un fapt indiferent; orice conflict între romani şi evreii din Ierusalim lărgea prăpastia care se deschisese între popoarele occidentale şi evreii cu care convieţuiau; pericolul nu rezida în vrajbele din Palestina, ci în incompatibilitatea locuitorilor de diferite naţionalităţi din imperiu, aduşi în soartă în aceleaşi locuri.

Astfel, corabia se îndrepta necontenit spre vîrtej. Această călătorie funestă a fost sprijinită de toţi participanţii, atît de guvernul roman şi administratorii săi, cît şi de autorităţile iudaice şi poporul evreu. Ce-i drept, cel dintîi se strădui în permanenţă să răspundă, pe cît posibil, tuturor pretenţiilor îndreptăţite şi neîndreptăţite ale evreilor. În anul 44, cînd procuratorul sosi din nou la Ierusalim, el a fost scutit de numirea marelui preot şi de administrarea tezaurului templului, legate de regalitate şi, ca urmare, de procuratură, acestea fiind încredinţate regelui Herodes din Chalcis, un frate al regelui decedat Agrippa, iar după moartea sa, survenită în anul 48, urmaşului său, Agrippa cel Tînăr, numit mai sus. În urma plîngerii evreilor, magistratul suprem roman ordonă executarea unui soldat roman care rupsese un sul din Tora cu ocazia jefuirii ordonate a unui sat iudaic. Întreaga severitate a justiţiei imperiale romane îi lovea chiar şi pe magistraţii superiori; cînd doi procuratori învestiţi cu aceeaşi putere se angajaseră în vrajba dintre samariteni şi galileeni, soldaţii lor luptînd unii împotriva celorlalţi, împăratul îl trimise în Palestina pe guvernatorul imperial al Siriei, Ummidius Quadratus, înzestrat cu puteri plenipotenţiare extraordinare, pentru a judeca şi pedepsi; într-adevăr, unul dintre cei vinovaţi a fost trimis în exil, iar un tribun militar roman, Celer, a fost decapitat în public chiar la Ierusalim. Dar alături de aceste exemple de severitate se găsesc altele de o slăbiciune complice; tocmai în acest proces nu a fost pedepsit cel de-al doilea procurator, Antonius Felix, cel puţin la fel de vinovat, întrucît era fratele puternicului slujitor Pallas şi soţul surorii regelui Agrippa. Însă guvernul nu trebuie să fie acuzat numai din cauza abuzurilor de putere ale unor administratori, ci îndeosebi din cauza neglijării puterii administrative şi sporirii trupelor într-o provincie de genul acesteia şi a continuării recrutării garnizoanelor aproape exclusiv din rîndul acestor provinciali. Întrucît provincia nu era importantă, era o gravă nechibzuinţă şi o dovadă de zgîrcenie să fie tratată conform şablonului consacrat; o desfăşurare oportună a unei superiorităţi copleşitoare şi a unei severităţi inexorabile, un guvernator de rang superior şi un castru de legiune ar fi scutit provincia, ca şi imperiul de mari sacrificii în bani, sînge şi onoare.

Însă vina evreilor era cel puţin tot atît de mare. Chiar după mărturiile evreieşti, guvernarea teocratică, în perimetrul competenţelor sale – iar guvernarea era prea înclinată să-i dea mînă liberă în toate afacerile interne –, n-a fost exercitată în nici o epocă mai brutal şi mai nedemn ca în perioada cuprinsă între moartea lui Agrippa şi izbucnirea războiului. Cel mai cunoscut şi mai influent dintre aceşti teocraţi este Ananias, fiul lui Nebedaeus, „peretele spoit”, cum l-a numit Paulus atunci cînd acest judecător ecleziastic le-a ordonat călăilor săi să-l lovească peste gură fiindcă îndrăznise să se apere în faţa tribunalului. El a fost învinuit că l-ar fi mituit pe guvernator şi că ar fi sustras preoţimii minore darul celui de-al zecelea snop printr-o interpretare corespunzătoare a Bibliei. Ca unul dintre instigatorii principali ai războiului dintre samariteni şi galileeni, se aflase în faţa judecătorilor romani. Aceşti incitatori ai răzmeriţei de stradă şi orînduitori ai tribunalelor eretice nu puteau să medieze în sens paşnic între stăpînirea străină şi naţiune, nu atît din cauza preponderenţei fanaticilor lipsiţi de scrupule în cercurile guvernamentale, cît din cauza lipsei autorităţii morale şi religioase prin care cei moderaţi conduseseră mulţimea în vremuri mai bune şi a neînţelegerii şi abuzului de îngăduinţa manifestată de autorităţile romane în afacerile interne. Tocmai în timpul activităţii lor, autorităţile romane au fost asaltate cu cele mai sălbatice şi nesăbuite cereri, ajungîndu-se la mişcări populare de un ridicol teribil. Astfel este petiţia impetuoasă care reclamase şi obţinuse sîngele unui soldat roman din cauza unui sul de Tora rupt. Cu altă ocazie, se iscă o zarvă populară care pricinui moartea mai multor oameni, întrucît un soldat roman, într-o nuditate indecentă, îşi exhibase membrul în faţa templului. Nici cel mai bun dintre regi n-ar fi putut împiedica o astfel de sminteală; însă cel mai neînsemnat principe n-ar fi adoptat faţă de mulţimea fanatică o atitudine atît de lipsită de noimă ca aceşti preoţi.

Rezultatul concret a fost creşterea continuă a influenţei noilor Macabei. În mod obişnuit, izbucnirea războiului este datată în anul 66; cu aceeaşi – şi poate cu mai mare – îndreptăţire ea poate fi fixată în anul 44. După moartea lui Agrippa, zgomotul armelor nu a mai contenit şi, alături de vrajbele locale pe care evreii şi le disputau între ei, se ducea un permanent război al trupelor romane împotriva oamenilor retraşi în munţi, numiţi zeloţi de către iudei şi tîlhari de către romani. Ambele denumiri au fost potrivite, şi aici elementele decăzute sau aflate în decădere ale societăţii îşi jucau rolul alături de fanatici – după victorie, unul dintre primii paşi ai zeloţilor a fost doar arderea scrisorilor de datorii păstrate în templu. Fiecare dintre procuratorii mai destoinici, începînd cu cel dintîi, Cuspius Fadus, a organizat razii împotriva lor şi întotdeauna Hidra devenea mai puternică decît înainte. Urmaşul lui Fadus, Tiberius Iulius Alexander, el însuşi născut într-o familie de iudei, un nepot al eruditului alexandrin Philon, numit mai sus, ordonă să fie răstigniţi doi fii ai lui Iudas Galileul, Iacob şi Simon; acest fapt a constituit naşterea noului Mattathias. Pe străzile oraşelor patrioţii propovăduiau fără sfială războiul şi mulţi îi urmară în deşert; celor paşnici şi înţelegători, care refuzau să li se asocieze, bandele le–au incendiat casele. Dacă soldaţii îi capturau pe bandiţi, cei din urmă au dus, la rîndul lor, oameni distinşi ca ostatici în munţi; deseori autorităţile au recurs la eliberarea tîlharilor în schimbul celor aflaţi la tîlhari. În acelaşi timp, „bărbaţii cuţitelor”