îşi exercitau în capitală meseria lor înfricoşătoare; ce-i drept, asasinau în schimbul banilor – se spune că prima lor victimă ar fi fost preotul Ionathan şi că procuratorul roman Felix fusese cel care-i însărcinase –, dar, pe cît posibil, concomitent ucideau soldaţi romani sau conaţionali simpatizanţi ai romanilor care acţionau ca patrioţi. Într-o asemenea stare de spirit, cum ar fi putut lipsi miracolele şi semnele şi cei care, înşelaţi sau înşelînd, fanatizau masele cu ajutorul lor? În timpul lui Cuspius Fadus, făcătorul de minuni Theudas îşi conduse adepţii spre Iordan, asigurîndu-i că, la fel ca în timpurile regelui Pharao, apele se vor despărţi în faţa lor şi-i vor înghiţi pe călăreţii romani urmăritori. Un alt făcător de minuni, numit Egipteanul, după patria sa, profetiza în timpul lui Felix că zidurile Ierusalimului se vor dărîma întocmai ca ale Ierihonului din cauza sunetelor de trîmbiţe ale lui Iosua; acesta a fost urmat pe Muntele Măslinilor de 4.000 de cuţitari. Pericolul rezida tocmai în această absurditate. Marea masă a populaţiei evreieşti era formată din mici ţărani, care-şi arau pămîntul şi îşi tescuiau uleiul trudind din greu, mai mult locuitori ai satelor decît orăşeni, cu o educaţie rudimentară, dar o credinţă colosală, foarte apropiaţi de bandele de partizani din munţi; pe cît de mult îi venerau pe Iehova şi pe preoţii săi, pe atît îi detestau pe străinii spurcaţi. Războiul era prezent; nu un război între două puteri purtat pentru obţinerea supremaţiei, de fapt nici un război al celor asupriţi împotriva asupritorilor dus pentru recîştigarea libertăţii; el a fost declanşat şi purtat de ţărani fanatici, care l-au plătit cu sîngele lor, şi nu de temerari oameni de stat4. Aceasta era o nouă etapă în istoria urii naţionale; se părea că de ambele părţi convieţuirea nu mai era posibilă, dominînd ideea extirpării reciproce.

Mişcarea ce duse la transformarea acestor tumulturi în război a pornit din Caesarea. În această comunitate urbană, originar grecească, apoi restructurată de Herodes conform modelului coloniilor lui Alexandru şi dezvoltată în calitate de cel mai important oraş portuar al Palestinei, grecii şi evreii trăiau, fără deosebire de naţiune şi confesiune, cu aceleaşi drepturi civice, cei din urmă fiind superiori prin număr şi avere. Însă, după exemplul alexandrinilor şi, neîndoielnic, sub impresia directă a evenimentelor din anul 38, cetăţenii eleni aleseră calea plîngerilor către forul suprem pentru a obţine anularea dreptului de cetăţenie al conlocuitorilor evrei. Ministrul lui Nero, Burrus (mort în anul 62), le dădu dreptate. Era o faptă gravă dacă dreptul de cetăţenie era transformat într-un privilegiu al elenilor în cazul unui oraş creat pe teritoriul evreu şi de către o guvernare evreiască; dar nu trebuie să fie dată uitării atitudinea evreilor faţă de romani tocmai în acea perioadă şi cît de mult ei înşişi sugeraseră romanilor transformarea capitalei şi a cartierului general roman al provinciei într-o comunitate urbană autentic elenă. Decizia conduse, cum este de înţeles, la violente tumulturi de stradă, în care zeflemelele elene şi trufia iudaică par să fi cumpănit la fel de mult, îndeosebi în cursul luptei pentru accesul la sinagogă; autorităţile romane interveniră, fireşte, în dezavantajul evreilor. Aceştia părăsiră oraşul, însă guvernatorul îi sili să se întoarcă; apoi, în cursul unui scandal de stradă, ei au fost omorîţi cu toţii (6 august 66). E adevărat, aceasta nu era o măsură ordonată de guvern şi, cu siguranţă, nu a fost nici intenţionată, dar astfel se dezlănţuiseră forţe care nu mai puteau fi stăpînite.

Dacă aici atacatorii au fost duşmanii evreilor, la Ierusalim acest rol a fost preluat de evrei. În relatarea acestor evenimente, reprezentanţii lor afirmă însă că procuratorul de atunci al Palestinei, Gessius Florus, ar fi dorit să provoace o insurecţie prin exagerarea nedreptăţilor, ca să evite acuzaţiile pentru proasta sa guvernare; şi este evident că guvernatorii acestor timpuri întreceau considerabil măsura obişnuită a nevredniciei şi asupririi. Dar chiar dacă Florus a urmărit într-adevăr un asemenea plan, el a eşuat. Căci, conform aceloraşi relatări, evreii moderaţi şi bogaţi alături de regele Agrippa al II-lea, învestit cu guvernarea templului şi prezent la Ierusalim tocmai atunci – între timp schimbase stăpînirea Chalcisului cu cea de la Batanaea – astîmpărară masele astfel încît înhăitările şi intervenţiile împotriva lor nu au depăşit stadiul atins în mod obişnuit în ultimii ani. Însă mai periculoase decît scandalurile de stradă şi decît patrioţii tîlhari din munţi erau progresele teologiei iudaice. Într-un mod liberal, iudaismul timpuriu deschisese străinilor porţile credinţei sale; ce-i drept, în templele interioare puteau pătrunde doar membrii propriu-zişi ai religiei, dar, ca prozeliţi ai porţii, fiecare era acceptat în halele periferice, permiţîndu-i-se şi celui de altă naţionalitate să se roage aici Domnului Iehova şi să-i aducă sacrificii. În acest fel, cum s-a amintit mai sus (pp. 288-289), dintr-o donaţie a lui Augustus se aduceau zilnic sacrificii pentru împăratul roman. Aceste sacrificii ale neevreilor au fost interzise de stăpînul templului din acea perioadă, Eleazar, fiul arhierarhului Ananias, numit mai sus, un bărbat tînăr, distins, pătimaş, cu un caracter neîntinat şi onest, aşadar întru totul opus tatălui său, dar, prin virtuţile sale, mai periculos decît era cel din urmă prin vicii. În zadar se obiectă că această măsură era pe cît de jignitoare pentru romani, pe atît de periculoasă pentru ţară şi, în general, potrivnică tradiţiei; pioşenia astfel reabilitată n-a mai fost abrogată şi suveranul a rămas exclus de la serviciul divin. De mult timp, evreii credincioşi se separaseră în cei care-şi puneau toate speranţele în Dumnezeu şi suportau stăpînirea romană, pînă cînd el va binevoi să întemeieze împărăţia cerurilor pe pămînt, şi în bărbaţii mai practici care erau hotărîţi să clădească această împărăţie cerească cu propriile forţe, încredinţaţi că stăpînul oştirilor îi va sprijini în opera pioasă, sau, mai exact, în farisei şi zeloţi. Numărul şi influenţa celor din urmă erau în continuă creştere. Se descoperi o tradiţie mai veche, conform căreia în această perioadă va purcede un bărbat din Iudeea şi va cîştiga stăpînirea lumii; i se dădu crezare, întrucît era atît de absurdă, iar