Partida moderată recunoscu pericolul şi luă decizia de a-i înfrînge pe fanatici cu forţa; ea ceru trupe din partea romanilor de la Caesarea şi a regelui Agrippa. Cei dintîi nu se sinchisiră; Agrippa trimise o mînă de călăreţi. În schimb, oraşul a fost năpădit de patrioţi şi de cuţitari, printre ei aflîndu-se cel mai sălbatic, Manahem, de asemenea un fiu al des numitului Iudas din Galileea. Aceştia erau foarte puternici şi în curînd deveniră stăpînii oraşului. Mica garnizoană romană, care ocupa cetatea alăturată templului, a fost învinsă cu uşurinţă şi măcelărită. Nu s-a putut menţine nici palatul regal învecinat, cu puternicele sale turnuri, unde se refugiaseră adepţii moderaţilor, un număr de romani comandaţi de tribunul Metilius şi soldaţii lui Agrippa. La cererea de capitulare, celor din urmă li se asigură retragerea nestingherită, dar li se refuză romanilor; cînd, în sfîrşit, se predară în schimbul garantării vieţii, ei au fost mai întîi dezarmaţi şi apoi măcelăriţi, cu excepţia ofiţerului care promisese că va accepta circumcizia, fiind aşadar graţiat ca evreu. Victime ale furiei populare, care se îndrepta împotriva partizanilor romanilor cu mai mare ură decît împotriva romanilor înşişi, căzură şi conducătorii celor moderaţi, printre ei aflîndu-se tatăl şi fratele lui Eleazar. Acesta se sperie de victoria sa; după victorie, cei doi conducători ai fanaticilor, Eleazar şi Manahem, se încăierară, probabil din cauza nerespectării condiţiilor capitulării; Manahem a fost luat prizonier şi executat. Însă oraşul sfînt era liber şi detaşamentul roman staţionat la Ierusalim fusese nimicit; noii Macabei învinseră asemenea celor vechi.

Astfel, se spune că în aceeaşi zi, 6 august 66, cei de altă naţionalitate îi masacrară pe evrei la Caesarea, iar evreii pe cei de altă naţionalitate la Ierusalim; cu aceasta se dăduse în ambele direcţii semnalul de a persevera în această operă patriotică şi plăcută lui Dumnezeu. În oraşele greceşti învecinate, grecii se debarasară de corpurile de evrei după modelul de la Caesarea. De exemplu, la Damasc evreii au fost închişi mai întîi în gimnaziu şi, la vestea unui insucces al armatelor romane, precaut, au fost ucişi cu toţii. Evenimente identice sau similare au avut loc la Askalon, Skytopolis, Hippos, Gadara, pretutindeni unde elenii erau mai puternici. În teritoriul regelui Agrippa, locuit în majoritate de sirieni, intervenţia sa energică salvă viaţa evreilor din Caesarea Paneas şi din celelalte localităţi. În Siria, exemplul a fost urmat de Ptolemais, Tyr şi, mai mult sau mai puţin, de celelalte comunităţi greceşti; doar cele două mari şi civilizate oraşe, Antiohia şi Apameia, ca şi Sidonul făcură excepţie. Probabil că din cauza acestui fapt mişcarea nu se răspîndi spre Asia Anterioară. În Egipt nu numai că se ajunse la un tumult popular care ceru numeroase victime, ci înseşi legiunile alexandrine au trebuit să intervină împotriva evreilor. Ca o reacţie inevitabilă a acestei vecernii evreieşti, insurecţia victorioasă în Ierusalim cuprinse imediat întreaga Iudee şi se organiză pretutindeni sub forma unei rapide şi energice maltratări similare a minorităţilor.

Devenise necesară o intervenţie urgentă pentru a împiedica extinderea conflagraţiei; la aflarea primei ştiri, guvernatorul roman al Siriei, Gaius Cestius Gallus, porni cu trupele sale împotriva insurgenţilor. El comanda aproximativ 20.000 de soldaţi romani şi 13.000 din statele clientelare, lor adăugîndu-li-se numeroasele miliţii siriene; cuceri Joppe, unde au fost măcelăriţi toţi cetăţenii, şi se găsea deja, în septembrie, în faţa, ba şi în interiorul Ierusalimului. Însă el nu putea învinge puternicele ziduri ale palatului regal şi ale templului şi, de asemenea, nu fructifică ocaziile oferite de mai multe ori de cei moderaţi pentru a ocupa oraşul. Fie că sarcina nu putea fi rezolvată, fie că el nu era capabil s-o rezolve, în curînd renunţă şi-şi răscumpără chiar o retragere accelerată prin sacrificarea bagajelor şi a ariergărzii sale. Aşadar, pentru început Iudeea rămînea împreună cu Idumeea şi Galileea în mîinile evreilor îndîrjiţi. Ei siliră şi ţinutul samaritean să se asocieze cauzei comune, distruseră oraşele de coastă Anthedon şi Gaza, preponderent elene; Caesarea şi celelalte oraşe greceşti se menţinură cu dificultate. Dacă rebeliunea nu depăşi graniţele Palestinei, cauza nu o constituiau măsurile guvernamentale, ci repulsia naţională a siro-elenilor faţă de evrei.

Guvernul de la Roma recunoscu întreaga gravitate a situaţiei. Locul procuratorului Palestinei a fost luat de un legat imperial, Titus Flavius Vespasianus, un bărbat cumpătat şi un soldat încercat. El primi pentru purtarea războiului două legiuni din Occident, întîmplător staţionate încă în Asia din cauza războiului partic, şi legiunea siriană, care suferise cel mai puţin în cursul nefericitei expediţii a lui Cestius, în timp ce armata siriană, comandată de noul guvernator Gaius Licinius Mucianus – Gallus murise la timp –, îşi menţinu configuraţia anterioară prin repartizarea altei legiuni5. Acestor trupe de cetăţeni cu auxiliile lor li se adăugară garnizoana de pînă atunci din Palestina, în fine, contingentele celor patru regi clientelari, ale comagenilor, hemesienilor, evreilor şi nabateilor, în total aproximativ 50.000 de combatanţi, dintre care 15.000 erau soldaţi ai regilor. În primăvara anului 67, această armată a fost concentrată la Ptolemais şi apoi pătrunse în Palestina. După ce insurgenţii fuseseră respinşi hotărît de slaba garnizoană romană din oraşul Askalon, ei renunţaseră la atacarea oraşelor aflate de partea romanilor; deznădejdea, care se încuibări în întreaga mişcare, se exprimă în renunţarea imediată la orice ofensivă. Cînd romanii trecură la atac, evreii nu li se opuseră nicăieri în cîmp deschis; mai mult, nici nu încercară să despresureze diferitele poziţii atacate. Ce-i drept, prevăzătorul general nu-şi diviză trupele, ci menţinu unitatea cel puţin a celor trei legiuni. Însă întrucît numărul relativ mic al fanaticilor teroriza cetăţenii din cele mai multe localităţi, rezistenţa era dîrză şi purtarea războiului nici strălucită, nici rapidă. Vespasian folosi întreaga primă campanie (67) pentru cucerirea fortăreţelor micului ţinut Galileea şi a coastei pînă la Askalon; doar în faţa orăşelului Jotapata cele trei legiuni cantonară timp de 45 de zile. În timpul iernii (67/68), una dintre legiuni staţiona la Skytopolis, la graniţa de sud a