Galileii, iar celelalte două legiuni la Caesarea. La Ierusalim, diferitele facţiuni se învrăjbiseră între timp, aflîndu-se într-o luptă violentă; bunii patrioţi, care interveneau concomitent pentru ordinea civilă, şi cei şi mai buni, care doreau să introducă şi să fructifice guvernarea de teroare, în parte din efervescenţa fanatică, în parte datorită poftelor josnice, se războiau pe străzile oraşului, fiind de acord numai asupra faptului că orice tentativă de reconciliere cu romanii ar fi fost o crimă care trebuia pedepsită cu moartea. Generalul roman, îndemnat în repetate rînduri să fructifice aceste tulburări, nu se lăsă influenţat în înaintarea sa metodică. În al doilea an de război, el ocupă mai întîi ţinutul transiordanian, îndeosebi importantele oraşe Gadara şi Gerasa, şi se stabili ulterior la Emmaus şi Ieriho, de unde dirijă supunerea Idumeii în sud şi a Samariei în nord, astfel încît, în vara anului 68, Ierusalimul era înconjurat din toate părţile. Tocmai urma să înceapă asediul, cînd sosi vestea despre moartea lui Nero. De drept, cu aceasta se încheiase mandatul acordat legatului, iar Vespasian, în politică la fel de precaut ca şi pe cîmpul de luptă, încetă operaţiile pînă la noi ordine. Anotimpul favorabil se sfîrşi înainte ca ele să fi fost trimise de Galba. Sosirea primăverii aduse vestea detronării lui Galba; decizia trebuia să cadă în lupta dintre împăratul gărzii pretoriene şi cel al armatei renane. Vespasian reluă operaţiile abia după victoria lui Vitellius (iunie 69) şi ocupă Hebronul; dar în curînd toate armatele Orientului îl renegară şi-l proclamară împărat pe legatul Iudeii. Ce-i drept, poziţiile la Ieriho şi Emmaus au fost păstrate împotriva evreilor, dar, aşa cum legiunile germanice descoperiseră Rinul pentru a-l impune ca împărat pe generalul lor, la fel nucleul armatei din Palestina se îndreptă în parte spre Italia, aceste trupe fiind comandate de legatul Siriei, Mucianus, în parte cu noul împărat spre Siria şi, de aici, spre Egipt; abia după încheierea războiului de succesiune (sfîrşitul anului 69) şi recunoaşterea unanimă a stăpînirii lui Vespasian, acesta din urmă îi încredinţă fiului său încheierea războiului iudaic.

Drept urmare, din vara anului 66 pînă în primăvara anului 70, insurgenţii din Ierusalim nu au fost stingheriţi în acţiunile lor. Tot ceea ce combinaţia fanatismului religios cu cel naţional, nobila dorinţă de a nu supravieţui prăbuşirii patriei, conştiinţa crimelor comise şi a pedepsei inevitabile, dezlănţuita învălmăşire a pasiunilor celor mai alese şi mai mizerabile au putut aduce naţiunii în aceşti patru ani de teroare devine cu atît mai oribil cu cît străinii au fost doar spectatorii toate nenorocirile fiind provocate nemijlocit de evrei evreilor. Cu ajutorul contingentului locuitorilor barbari şi fanatici din satele Idumeii, patrioţii moderaţi au fost înfrînţi în curînd de cei zeloşi (sfîrşitul anului 68), conducătorii lor fiind omorîţi. De atunci, guvernau zeloţii şi, odată cu aceasta, se dizolvară toate legăturile unei ordini civile, religioase şi morale. Sclavii au fost eliberaţi, marii preoţii au fost traşi la sorţi, legile ritualului au fost desconsiderate şi batjocorite tocmai de aceşti fanatici a căror fortăreaţă era templul: prizonierii au fost ucişi în temniţe şi, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, a fost interzisă înmormîntarea victimelor. Diferitele căpetenii se războiau cu cetele lor: Ioan din Giskala, cu ceata sa adusă din Galileea; Simon, fiul lui Giora, din Gerasa, era conducătorul unei cete de patrioţi înjghebate în sud şi, concomitent, al idumeilor care se răzvrăteau împotriva lui Ioan; Eleazar, fiul lui Simon, unul dintre campionii luptei împotriva lui Cestius Gallus. Cel dintîi stăpînea hala templului, cel de-al doilea în oraş, cel de-al treilea în Sfînta Sfintelor, şi străzile oraşului asistară zilnic la lupte între evrei şi evrei. Concordia se instală numai datorită inamicului comun; odată cu declanşarea atacului, mica ceată a lui Eleazar se subordonă comenzii lui Ioan şi, deşi Ioan şi Simon continuară să-şi atribuie stăpînirea, cel dintîi în templu, cel de-al doilea în oraş, vrajba nedomolindu-se din această cauză, ei luptară umăr la umăr împotriva romanilor. Misiunea nu era uşoară nici pentru atacatori. Ce-i drept, armata era pe deplin suficientă pentru încercuirea oraşului, întrucît detaşamentele trimise în Italia fuseseră înlocuite cu puternice contingente detaşate de trupele egiptene şi siriene; în ciuda îndelungatului răgaz acordat evreilor pentru a se pregăti în vederea asediului, proviziile erau insuficiente, cu atît mai mult cu cît unele dintre ele fuseseră distruse în cursul luptelor de stradă şi, fiindcă asediul începu în timpul sărbătorii Paştelui, cu cît fuseseră închişi în oraş mulţi oameni veniţi din afară în acest scop. Însă chiar dacă masa populaţiei începu să resimtă curînd lipsurile, combatanţii confiscară cele necesare acolo unde le-au găsit şi, bine aprovizionaţi, continuau lupta fără a se sinchisi de masele flămînzite şi în curînd muritoare de foame. Tînărul general nu se putea decide să treacă la o simplă blocadă; un asediu înfăptuit în acest fel cu patru legiuni nu-i aducea nici o faimă personală, iar noua guvernare avea nevoie de o strălucită faptă de arme. Apărat aproape pretutindeni de pereţi stîncoşi inaccesibili, oraşul putea fi atacat doar dinspre nord; şi nici aici nu era uşor să se biruie triplul zid de incintă, construit din bogatele tezaure ale templului fără a ţine seama de cheltuieli, să se cucerească în interiorul oraşului în continuare citadela, templul şi cele trei grandioase turnuri ale lui Herodes, apărate de o garnizoană puternică, fanatică şi disperată. Ioan şi Simon nu numai că respinseră asalturile cu hotărîre, ci atacară deseori cu succes detaşamentele angajate în lucrări de geniu, distrugînd sau incendiind maşinile de asediu. Însă superioritatea numerică şi arta de a conduce războiul deciseră în favoarea romanilor. Zidurile au fost cucerite, apoi cetatea Antonia; după o îndelungată rezistenţă, flăcările mistuiră mai întîi halele templului, iar la 10 Ab (august) templul însuşi împreună cu toate tezaurele adunate aici de şase secole. În sfîrşit, la 8 Elul (septembrie), după o luptă de stradă care a durat cîteva luni, ultima rezistenţă a fost înfrîntă şi în oraş, dărîmîndu-se Sfînta Solyma. Opera sîngeroasă durase cinci luni. Sabia, săgeata şi, mai mult încă, foamea făcuseră nenumărate victime; evreii îi uciseră chiar şi pe cei suspectaţi de dezertare