şi siliră femei şi copii să moară de foame în oraş; cu nimic mai puţin cruzi, romanii îi străpunseră sau îi răstigniră pe prizonieri. Restul luptătorilor, îndeosebi cei doi conducători, au fost scoşi cîte unul din cloacele în care se salvaseră. Lîngă Marea Moartă, tocmai acolo unde odinioară regele David şi Macabeii îşi găsiseră refugiul la mare strîmtoare, ultimii insurgenţi rezistară ani de-a rîndul în fortăreţele de stîncă Machaerus şi Massada, pînă cînd, în sfîrşit, ultimii evrei liberi, Iudas, nepotul Galileului, Eleazar şi ai săi, îşi uciseră mai întîi femeile şi copiii, urmîndu-i imediat după aceea. Opera era terminată. Nu ne putem construi o bună imagine despre spiritul războinic al epocii dacă ne gîndim că împăratul Vespasian, un soldat destoinic, nu s-a simţit înjosit să meargă ca învingător pe Capitoliu din cauza unui asemenea succes inevitabil asupra unui popor mic, de mult supus şi că pe arcul de triumf ridicat de senat în onoarea lui Titus în forul oraşului războinic se poate vedea şi astăzi candelabrul cu şapte braţe adus din Sfînta Sfintelor a templului. Bineînţeles, profunda repulsie pe care occidentalii o nutreau faţă de poporul evreu înlocuia întru cîtva lipsurile gloriei războinice, iar dacă împăraţii desconsiderau numele de evreu prea mult pentru a şi-l aroga precum pe cel al germanilor şi parţilor, ei nu considerau sub demnitatea lor să permită ca plebea capitalei să savureze bucuria răutăcioasă a triumfului datorat acestei victorii.

Opera sabiei a fost urmată de turnura politică. Politica, respectată de statele elene din trecut şi preluată de romani, care, recunoscînd în evrei o comunitate unitară naţională şi religioasă, depăşise într-adevăr limitele simplei toleranţe faţă de obiceiurile şi credinţa străine, nu mai putea fi urmată. În cursul insurecţiei iudaice se relevaseră prea evident pericolele care sălăşluiau în această asociere naţional-religioasă, pe de o parte sever concentrată, pe de alta extinsă asupra întregului Orient şi avînd ramificaţii chiar şi în Occident. Ca urmare, cultul central a fost înlăturat o dată pentru totdeauna. Această hotărîre a guvernatorului nu poate fi pusă la îndoială şi nu are nimic în comun cu întrebarea, rămasă fără un răspuns mulţumitor, dacă distrugerea templului a fost un act premeditat sau întîmplător; dacă, într-un anumit sens, suprimarea cultului ar fi necesitat doar închiderea templului, somptuoasa clădire putînd să fie cruţată, sau dacă, într-un alt sens, presupunînd distrugerea accidentală a templului, cultul ar fi putut continua într-unul nou. Bineînţeles, în această problemă se vor impune întotdeauna cu mai multă probabilitate excluderea ipotezei accidentului de război şi acceptarea flăcărilor mistuitoare ca program al politicii schimbate a guvernului roman faţă de evrei. Ea se conturează, chiar mai evident decît în evenimentele de la Ierusalim, în închiderea sanctuarului central al evreilor din Egipt, a templului Onias din apropiere de Memphis în districtul heliopolitan – ordonată de Vespasian în aceeaşi perioadă –, care dăinuia de secole alături de cel de la Ierusalim, asemenea traducerii „Celor 70 de alexandrini” alături de Vechiul Testament; şi el a fost privat de donaţiile votive, interzicîndu-se cultul divin în interiorul lui.

În cursul definitivării noii situaţii, dispărură sacerdoţiul suprem şi sanhedrinul de la Ierusalim; odată cu acestea, evreii din imperiu îşi pierdură căpetenia exterioară şi autoritatea supremă, pînă atunci general competentă în probleme religioase. E adevărat, n-a fost anulat impozitul anual al fiecărui evreu, fără deosebire de domiciliu, către templu, pînă atunci cel puţin tolerat, dar, ca o parodie amară, a fost transmis lui Iupiter Capitolinul şi reprezentantului său pe pămînt, împăratul roman. Avînd în vedere structura instituţiilor iudaice, suprimarea cultului central a determinat dizolvarea comunităţii de la Ierusalim. Oraşul nu numai că a fost distrus şi incendiat, dar, la fel ca odinioară Cartagina şi Corint, a rămas în ruină: teritoriul său, atît cel comunal, cît şi cel privat, deveni domeniu imperial. Cetăţenii populatului oraş cruţaţi de înfometare sau sabie au fost vînduţi la licitaţie în tîrgurile de sclavi. În ruinele oraşului distrus îşi ridică tabăra legiunea care urma să staţioneze de acum înainte în ţinutul iudaic împreună cu trupele ei auxiliare hispanice şi tracice. Vechile trupe provinciale, recrutate pînă atunci chiar în Palestina, au fost dislocate în alte regiuni. Un număr de veterani romani au fost colonizaţi la Emmaus, în imediata vecinătate a Ierusalimului, dar nici acestei localităţi nu i s-a acordat dreptul urban. În schimb, vechiul Sichem, centrul religios al comunităţii samaritene, poate încă din timpul lui Alexandru cel Mare un oraş grecesc, a fost reorganizat acum, sub numele de Flavia Neapolis, conform modelului politiei greceşti. Ca „prima Colonie Flaviană”, capitala provincială Caesarea, pînă atunci o comunitate urbană grecească, obţinu o structură romană şi adoptă ca limbă oficială latina. Acestea erau începuturi de municipalizare occidentală a ţinutului iudaic. Totuşi, chiar dacă depopulată şi sărăcită, Iudeea propriu-zisă rămase iudaică; deja ocupaţia militară permanentă, întru totul anormală, care avea ca scop doar intimidarea populaţiei, întrucît Iudeea nu se afla la graniţa imperiului, arată împotriva cui erau îndreptate măsurile guvernului.

Nici Herodienii nu supravieţuiră mult timp distrugerii Ierusalimului. În războiul împotriva concetăţenilor săi, regele Agrippa al II-lea, stăpînul de la Caesarea Pancas şi Tiberias, îi sprijinise pe romani cu fidelitate cel puţin din punct de vedere militar şi putea arăta cicatrice onorabile. Pe deasupra, sora sa Berenike, o Cleopatră în miniatură, îi răpise inima învingătorului de la Ierusalim cu farmecele ei. Ca urmare, stăpînirea îi rămase personal garantată; însă după moartea sa, aproximativ 30 de ani mai tîrziu, şi această ultimă rămăşiţă a statului iudaic a fost înglobată în provincia romană Siria.

În exercitarea cultului lor, evreii nu au fost stingheriţi nici în Palestina, nici în alte locuri. Cel puţin în Palestina au fost tolerate instruirea religioasă şi adunările dascălilor şi cunoscătorilor de legi care se legau de cea dintîi şi nu se luară contramăsuri cînd aceste asociaţii de rabini încercară să ocupe într-o oarecare măsură locul fostului sanhedrin de la Ierusalim şi să-şi fixeze învăţătura şi legile în începuturile Talmudului. După cunoştinţele noastre, comunităţile de evrei din afara Palestinei nu au