fost private de situaţia lor tradiţională, deşi, izolat, unii participanţi la răscoala iudaică, fugiţi în Egipt şi Cyrene, provocară tulburări în aceste ţinuturi. Reprezentantul guvernatorului Siriei interveni energic împotriva agitaţiei antisemite, provocată la Antiohia tocmai în perioada distrugerii Ierusalimului pentru că un renegat îi acuză în public pe conaţionalii săi din localitate că ar intenţiona să incendieze oraşul, şi nu îngădui să fie aplicată măsura preconizată – aceea de a-i sili pe evrei să aducă sacrificii zeilor ţării şi să nu respecte sabatul. Însuşi Titus, venind la Antiohia, îi respinse cu toată hotărîrea pe conducătorii mişcării locale, veniţi cu rugămintea de a-i alunga pe evrei sau, cel puţin, de a le anula privilegiile. Romanii se sfiiră să declare război credinţei iudaice în sine şi să aducă diaspora larg ramificată în pragul exasperării; era suficient că evreii fuseseră şterşi din sistemul statal prin suprimarea reprezentanţei lor politice.

În esenţă, turnura din politica aplicată în cazul evreilor începînd cu Alexandru se rezuma la anularea conducerii unitare şi a coeziunii exterioare ale acestei comunităţi religioase şi la smulgerea puterii conducătorilor ei, care se întindea nu numai asupra patriei evreilor, ci şi asupra tuturor comunităţilor de evrei dinăuntrul şi din afara Imperiului Roman, prejudiciind astfel guvernarea unitară a imperiului, în special în Orient. Lagizii şi Seleucizii, ca şi împăraţii dinastiei iulio-claudiene au acceptat situaţia dată; însă dominaţia directă a occidentalilor asupra Iudeii ascuţise contradicţia dintre autoritatea imperială şi cea preoţească în asemenea măsură, încît catastrofa a intervenit ca o necesitate imperioasă cu toate consecinţele ei. E adevărat, din punct de vedere politic poate fi criticată cruzimea cu care s-a purtat războiul, de altfel comună tuturor războaielor similare din istoria romană, dar cu greu romanii pot fi acuzaţi de dizolvarea politico-religioasă a naţiunii, pe care a antrenat-o acest eveniment. Oricît de funestă şi individual nejustă ar fi fost lovitura pentru individ, stîrpirea instituţiilor care duseseră – cu o anumită necesitate – la formarea unui partid precum cel al zeloţilor, nu era altceva decît o măsură corectă şi necesară. Vespasian, care luă decizia, era un regent înţelegător şi cumpănit. Nu era o problemă de credinţă, ci doar una de putere; statul ecleziastic iudaic, aflat în fruntea diasporei, nu corespundea caracterului necondiţionat al marelui stat lumesc. Şi în acest caz, guvernul nu s-a îndepărtat de la norma generală a toleranţei şi nu a purtat războiul împotriva evreilor, ci împotriva marelui preot şi a sanhedrinului.

Distrugerea templului nu şi-a ratat acest scop în întregime. Destui evrei şi încă şi mai mulţi adepţi ai evreilor trăiau îndeosebi în diasporă; aceştia se ataşau mai mult de codul moral şi de monoteismul iudaic decît de severa formă a credinţei naţionale; întreaga sectă însemnată a creştinilor se desprinse de structura evreilor şi adoptă, în parte, o opoziţie declarată faţă de ritul iudaic. Căderea Ierusalimului nu echivala în ochii acestora în nici un caz cu sfîrşitul credinţei, şi în sînul acestor întinse şi influente cercuri guvernul atinse întru cîtva ţelul urmărit prin desfiinţarea centrului adoraţiei divine iudaice. Despărţirea credinţei creştine, comună naţiunilor, de cea naţional-iudaică, victoria adepţilor lui Paulus asupra celor ai lui Petrus au fost impulsionate substanţial de dispariţia cultului central iudaic. Însă în rîndurile evreilor Palestinei, acolo unde, ce-i drept, nu se vorbea ebraica, ci aramaica, şi la acea parte a diasporei care era strîns legată de Ierusalim, distrugerea templului adînci prăpastia dintre evrei şi restul lumii. Solidaritatea naţional-religioasă pe care guvernul dorise s-o înlăture a fost reconsolidată în această sferă îngustată tocmai din cauza acţiunii violente şi împinsă în curînd spre noi lupte disperate.

În 116, la nici 50 de ani după distrugerea Ierusalimului, evreii de pe coasta orientală a Mării Mediterane se răsculară împotriva guvernării imperiale. Deşi declanşată de diasporă, rebeliunea era de natură pur naţională, tinzînd în centrele sale, Cyrene, Cipru, Egipt, spre alungarea romanilor, ca şi a elenilor şi, se pare, chiar spre întemeierea unui stat iudaic de sine stătător. Ea îşi extinse braţele pînă în ţinutul asiatic şi cuprinse Mesopotamia şi chiar Palestina. Acolo unde răsculaţii dobîndiră supremaţia, războiul se purta cu o îndîrjire identică celei a sicarilor din Ierusalim; ei omorau pe oricine întîlneau – istoriograful Appian, născut la Alexandria, ne povesteşte cum, urmărit îndeaproape de aceştia, s-a salvat cu greu la Pelusion – şi deseori îi ucideau pe prizonieri sub torturi groaznice sau îi sileau, după procedeul aplicat de Titus evreilor capturaţi la Ierusalim, să se lupte între ei spre delectarea învingătorilor. Se spune că ar fi ucis în acest fel 220.000 de oameni în Cyrene, iar în Cipru chiar 240.000. La Alexandria, pe de altă parte, care nu pare să fi fost ocupată de evrei, elenii asediaţi îi uciseră pe evreii surprinşi în oraş. Cauza imediată a răzvrătirii nu este cunoscută. Probabil că nu a fost vărsat zadarnic sîngele zeloţilor refugiaţi la Alexandria şi Cyrene, care-şi plătiseră credinţa sub securea călăului; ea a fost încurajată de războiul partic, în timpul căruia începuse, în măsura în care trupele staţionate în Egipt au fost chemate pe cîmpul de luptă. După toate aparenţele, este vorba de o izbucnire a îndîrjirii religioase a evreilor – de genul celor pe care Orientul le-a produs şi le va produce în toate timpurile –, care, asemenea unui vulcan, dogoreşte ascuns pentru a izbucni pe neaşteptate în flăcări. Dacă este adevărat că insurgenţii au proclamat un evreu ca rege, această insurecţie, similară celei din patrie, trebuie să-şi fi avut focarul în marea masă a oamenilor umili. Ea a adoptat chiar şi o anumită importanţă politică, întrucît această răzvrătire a evreilor a coincis în parte cu tentativa de eliberare a populaţiilor supuse de împăratul Traian cu puţin timp înainte, relatată mai sus (p. 231), în timp ce acesta din urmă staţiona departe în Orient, pe Eufrat. Dacă succesele acestui împărat se năruiră la sfîrşitul carierei sale, faptul poate fi pus şi pe seama insurecţiei evreieşti, îndeosebi din Palestina şi Mesopotamia. Pretutindeni, trupele trebuiau să fie puse în mişcare pentru reprimarea răscoalei; Traian trimise doi