dintre generalii săi cei mai încercaţi, pe Quintus Marcius Turbo, cu armată şi flotă, împotriva „regelui” evreilor din Cyrene, Andreas sau Lukuas, şi a insurgenţilor din Egipt, iar pe Lusius Quietus, cum s-a spus, împotriva răsculaţilor din Mesopotamia. Nicăieri răsculaţii nu reuşiră să se opună trupelor compacte, deşi lupta din Africa, la fel ca şi cea din Palestina, se perpetuă pînă în primii ani de domnie ai lui Hadrian; împotriva acestei diaspore au fost dictate execuţii similare celor aplicate odinioară evreilor Palestinei. Dacă Appian afirmă că Traian i-ar fi exterminat pe evreii din Alexandria, expresia corespunde probabil adevărului, deşi prezintă evenimentele petrecute aici într-un mod exagerat; pentru Cipru deţinem însă mărturii că de atunci nu s-a mai permis nici unui evreu să păşească pe insulă, chiar şi israeliţii naufragiaţi fiind pedepsiţi cu moartea. Dacă documentele legate de această catastrofă ar fi la fel de abundente ca şi cele despre cea de la Ierusalim, ea ar apărea probabil drept continuarea şi desăvîrşirea acesteia şi, într-un anumit sens, ca o explicaţie a ei; această răscoală arată relaţia diasporei cu ţara de baştină şi statul în stat pe care îl întemeiaseră evreii.

Chiar şi această a doua supunere nu echivala cu sfîrşitul răzvrătirii evreilor împotriva autorităţii imperiale. Nu se poate afirma că cea din urmă i-ar fi provocat în continuare; acţiuni administrative obişnuite, primite în întregul imperiu fără crîcnire, îi loviră pe evrei în centrul de rezistenţă al credinţei naţionale şi, probabil spre surpriza guvernanţilor înşişi, provocară o insurecţie care era, de fapt, un război. Hotărîndu-se, cu ocazia călătoriei de inspecţie prin imperiu care îl purtă şi în Palestina (130), să reconstruiască oraşul sfînt al evreilor ca o colonie romană, împăratul Hadrian nu-i onoră prin teama sa şi nu se gîndea la propaganda politico-religioasă, ci aplică în cazul acestei tabere legionare o măsură luată cu puţin timp în urmă, sau poate după, pe Rin, pe Dunăre şi în Africa. Este vorba de asocierea castrului cu o comunitate urbană ce se recruta, înainte de toate, din veterani; în acest caz, Aelia Capitolina îşi primi numele atît din partea ctitorului ei, cît şi din partea zeului căruia evreii îi plăteau impozit în locul lui Iehova. O situaţie asemănătoare o prezintă interdicţia circumciziei; aşa cum se va remarca mai jos, probabil că nici n-a fost decretată cu intenţia de a declara război evreilor. Este limpede că evreii nu se sinchiseau de motivele fondării oraşului şi ale acestei interdicţii, dar ele resimţeau pe amîndouă ca pe un atac îndreptat împotriva credinţei şi naţiunii lor, replicînd cu o răscoală care, subapreciată de romani la început, cîştigă în intensitate şi durată, rămînînd neegalată în istoria epocii imperiale romane. Toţi evreii din imperiu şi din afara lui se agitară şi îi sprijiniră, mai mult sau mai puţin făţiş, pe insurgenţii de pe Iordan; ei cuceriră chiar şi Ierusalimul, iar guvernatorul Siriei şi însuşi împăratul Hadrian apărură pe cîmpul de bătălie. Semnificativ a fost faptul că războiul a fost condus de preotul Eleazar şi de căpitanul de tîlhari Simon, supranumit Bar-Kokheba, altfel spus „Fiul Stelelor”, ca purtător al ajutorului divin, poate chiar ca Mesia. Puterea financiară şi organizarea insurgenţilor sînt atestate de monedele de argint şi de cupru, bătute mai mulţi ani cu numele acestor doi conducători. După concentrarea unui număr suficient de trupe, procedînd încet şi metodic, încercatul general Sextus Iulius Severus cîştigă superioritatea; la fel ca în războiul lui Vespasian, nu se ajunse la nici o bătălie în cîmp deschis, dar fiecare fortificaţie ceru o cheltuială de timp şi sînge, pînă cînd, în sfîrşit, după un război de trei ani, romanii luară cu asalt ultima cetate a insurgenţilor, puternicul Bether din apropierea Ierusalimului. Cifrele transmise în relatări demne de crezare, 50 de fortăreţe cucerite, 985 de sate ocupate, 580.000 de morţi, nu par exagerate, deoarece războiul a fost purtat cu o cruzime neîndurătoare, populaţia masculină fiind, cu siguranţă, măcelărită pretutindeni.

Ca urmare a acestei răscoale, a fost suprimat chiar şi numele poporului înfrînt: de acum înainte, provincia nu se mai numi Iudeea, ci primi vechea denumire menţionată de Herodot – „Siria filistinilor” sau Syria Palaestina. Ţinutul a rămas pustiu; noul oraş al lui Hadrian exista, dar nu prospera. Sub ameninţarea cu moartea, evreilor le-a fost interzis să mai intre în Ierusalim; garnizoana a fost dublată. Ţinutul restrîns situat între Egipt şi Siria, din cel transiordanian adăugîndu-se doar o îngustă fîşie de lîngă Marea Moartă şi care nu ajungea nicăieri pînă la graniţa imperiului, a fost ocupat de atunci cu două legiuni. În ciuda tuturor acestor măsuri de excepţie, ţinutul nu era pacificat, înainte de toate din cauza tîlhăriei care se împletea de multă vreme cu problema naţională; Pius dădu ordin trupelor să lupte împotriva evreilor, iar sub Severus se vorbeşte chiar de un război împotriva evreilor şi samaritenilor; însă după războiul lui Hadrian nu s-a mai ajuns la mişcări mai ample în rîndul evreilor.

Trebuie să recunoaştem că aceste izbucniri repetate ale urii ascunse care frămîntau spiritul evreilor împotriva tuturor concetăţenilor de altă naţionalitate nu au modificat politica generală a guvernului. Asemenea lui Vespasian, împăraţii care au urmat nu numai că menţinură în esenţă faţă de evrei punctul de vedere al toleranţei politice şi religioase generale, ci legile extraordinare decretate pentru evrei erau şi au rămas, în principal, destinate să-i dispenseze de acele obligaţii cetăţeneşti comune care contraveneau obiceiurilor şi credinţei lor; de aceea, sînt desemnate de-a dreptul ca privilegii6.

Se pare că din timpul lui Claudius, a cărui suprimare a cultului iudaic în Italia (p. 293) este cel puţin ultima măsură de acest gen despre care sîntem informaţi, evreii s-au bucurat de drept pe întregul cuprins al imperiului de libertatea domicilierii şi a cultului religios. Nu ar fi fost surprinzător dacă răscoalele din ţinuturile africane şi siriene ar fi dus la alungarea totală a evreilor stabiliţi aici; însă, cum am văzut, asemenea măsuri au fost impuse doar