pe plan local, de exemplu în Cipru. Reşedinţe ale evreilor au rămas şi în continuare provinciile greceşti; şi în capitala oarecum bilingvă, al cărei numeros corp de evrei cuprindea multe sinagogi, ei alcătuiau o parte din populaţia greacă a Romei. Inscripţiile lor funerare din Roma sînt exclusiv greceşti; în sînul comunităţii creştine romane dezvoltate din acest nucleu de evrei, sacramentul botezului a fost rostit pînă în epoci tîrzii în limba greacă şi în primele trei secole scrierea a fost exclusiv grecească. Însă măsuri restrictive împotriva evreilor nu par să fi fost luate nici în provinciile latine; spiritualitatea iudaică a pătruns în Occident prin şi odată cu elenismul, găsindu-se şi aici comunităţi evreieşti, deşi, chiar şi acum cînd loviturile îndreptate împotriva diasporei aduseră comunităţii evreieşti orientale grave prejudicii, ele au rămas, prin număr şi importanţă, mult în urma acestora.

Din tolerarea cultului nu rezultau privilegii politice propriu-zise. Evreii nu au fost stingheriţi în edificarea sinagogilor şi a caselor lor de rugăciuni, cu atît mai puţin în numirea unui şef al acestora (ἀρχισυναγωγός), ca şi a unui colegiu al celor mai bătrîni (ἄρχοντϵς), condus de un gerusiarh (γϵρουσιάρϰης). De aceste funcţii nu urmau să fie legate prerogativele administrative; însă în baza inseparabilităţii ordinii ecleziastice de jurisdicţie iudaică, şefii, precum episcopii din Evul Mediu, exercitau pretutindeni o jurisdicţie cel puţin de facto. De asemenea, comunităţile de evrei din diferitele oraşe nu erau recunoscute oficial drept corporaţii; acest lucru îl putem afirma, de exemplu, cu siguranţă despre Roma; dar, pe baza unor privilegii locale, astfel de asociaţii corporative existau în multe localităţi, în frunte cu etnarhi sau, cum sînt numiţi acum îndeobşte, patriarhi. Mai mult, la începutul secolului al III-lea întîlnim în Palestina din nou un şef al întregii comunităţii evreieşti, care, în virtutea dreptului său sacerdotal ereditar, îi domina pe tovarăşii săi întru credinţă aproape ca un monarh, deţinînd chiar şi jurisdicţia capitală şi fiind cel puţin tolerat de guvern. Este neîndoielnic că în ochii evreilor acest patriarh era fostul mare preot; aşadar, dîrzul popor al Domnului se reconstituise încă o dată sub privirile şi opresiunea stăpînirii străine şi, într-un fel, distrusese opera lui Vespasian.

În privinţa atragerii evreilor în sfera obligaţiilor publice, scutirea de serviciul militar fusese recunoscută de mult, el fiind incompatibil cu principiile lor religioase recunoscute ca atare. Drept compensaţie pentru această scutire putea fi privită capitaţia particulară, vechea dare către templu, pe care trebuiau s-o plătească statului chiar dacă nu fusese impusă în acest sens. Cel puţin din timpul lui Severus sînt consideraţi în general apţi şi obligaţi să preia alte sarcini, ca, de exemplu, tutele şi magistraturi comunale; însă au fost scutiţi de acelea care contraveneau „superstiţiei” lor, avîndu-se în vedere că excluderea din magistraturile comunale se transforma tot mai mult dintr-un prejudiciu într-un privilegiu. În epoci mai tîrzii, această procedură s-a aplicat chiar şi în cazul funcţiilor de stat.

Unica intervenţie serioasă a puterii de stat în obiceiurile iudaice se referă la ceremonialul circumciziei; este însă probabil că măsurile luate împotriva acesteia nu au fost determinate de scrupule politico-religioase, ci au fost legate de interdicţia castrării, în parte rezultînd din neînţelegerea datinii evreieşti. Necuviinţa automutilării care luase proporţii tot mai însemnate a fost inclusă pentru prima dată de Domiţian în sfera faptelor pasibile de pedeapsă; cînd Hadrian, înăsprind acest articol, situă castrarea în sfera legii asupra omorului, şi circumcizia pare să fi fost concepută drept castrare; ce-i drept, această precizare trebuia şi era resimţită de evrei ca un atac împotriva fiinţei lor (p. 306), deşi el poate nici n-a fost intenţionat. Curînd după aceea, probabil în urma răscoalei provocate şi din această cauză, Pius permise circumcizia în cazul copiilor de origine iudaică; dimpotrivă, ca şi înainte, cea a sclavului de altă naţionalitate şi a prozelitului urma să antreneze pedeapsa aplicată în cazul castrării pentru toţi cei participanţi. Faptul avea şi o importanţă politică, întrucît convertirea formală la iudaism devenea astfel o crimă pasibilă de pedeapsă; şi este probabil ca interdicţia să nu fi fost decretată, ci menţinută în vigoare tocmai în acest sens. Ea trebuie să fi contribuit la izolarea severă a evreilor de cei de altă etnie.

Revenind asupra istoriei iudaismului în epoca de la Augustus pînă la Diocleţian, recunoaştem o transformare profundă a structurii, ca şi a poziţiei sale. La începutul acestei epoci el se prezintă ca o forţă naţională şi religioasă strîns ataşată de mica ţară de baştină, care s-a opus cu armele chiar şi guvernării imperiale înăuntrul şi în afara Iudeii şi a dezvoltat pe tărîmul credinţei o colosală putere propagandistică. Este de înţeles de ce guvernul roman nu dorea să tolereze adorarea lui Iahve şi credinţa lui Moise altfel decît cultul lui Mithras şi credinţa lui Zoroastru. Reacţia împotriva acestui iudaism ermetic şi de sine stătător au constituit-o loviturile zdrobitoare ale lui Vespasian şi Hadrian împotriva ţării iudaice, ale lui Traian împotriva evreilor din diasporă, lovituri ale căror efecte depăşesc cu mult distrugerea nemijlocită a comunităţii şi diminuarea consideraţiei şi puterii evreilor. Într-adevăr, atît creştinismul, cît şi iudaismul de mai tîrziu sînt consecinţe ale acestei reacţii a Occidentului împotriva Orientului. Cu aceasta, cum s-a spus deja (p. 305), marea mişcare de propagandă, care a purtat concepţiile religioase mai profunde din Orient în Occident, s-a descătuşat de barierele strîmte ale naţionalităţii iudaice; chiar dacă ea nu a renunţat la învăţătura lui Moise şi la profeţi, s-a desprins totuşi de guvernarea fariseilor. De cînd Ierusalimul terestru a încetat să mai existe, idealurile creştine legate de viitor au devenit universale. Dar aceste catastrofe au generat atît noua credinţă, lărgită şi aprofundată, care-şi schimbă numele odată cu esenţa sa, cît şi îngustata şi împietrita ortodoxie care s-a regăsit, nu numai în Ierusalim, ci şi în ura împotriva acelora care o distruseseră şi, mai mult încă, împotriva mişcării spirituale superioare şi mai liberale care cristalizase creştinismul în iudaism. Puterea externă a evreilor fusese zdrobită, iar mai tîrziu nu mai întîlnim insurecţii