de genul celor izbucnite la mijlocul epocii imperiale; împăraţii romani au anihilat statul în stat şi, întrucît creştinismul prelua veritabilul element periculos – răspîndirea propagandistică –, adepţii vechii credinţe, care se izolau de noua ligă, erau excluşi din evoluţia generală ulterioară. Dar dacă legiunile putuseră să distrugă Ierusalimul, iudaismul în sine nu putea fi dărîmat; şi ceea ce acţiona tămăduitor într-un sens, în celălalt s-a dovedit a fi o adevărată otravă. Iudaismul nu numai că era, ci şi a devenit altceva. O adîncă prăpastie a separat iudaismul timpurilor mai vechi, care făcea propagandă pentru credinţa sa, al cărui pronaos era ticsit de păgîni, al cărui preot aducea zilnic sacrificii pentru împăratul Augustus, şi rigidul rabinism care nu ştia şi nici nu voia să ştie despre altceva decît sînul lui Avraam şi legea mozaică. Dintotdeauna, evreii fuseseră şi doriseră să fie străini; însă sentimentul înstrăinării, atît în rîndurile, cît şi împotriva lor, se accentuă acum într-un mod teribil, şi de ambele părţi erau suportate consecinţele sale veninoase şi dăunătoare. De la batjocura dispreţuitoare a lui Horatius împotriva evreului insistent din ghetoul roman este o cale lungă pînă la mînia solemnă pe care Tacitus o nutreşte faţă de această drojdie a omenirii pentru care tot ceea ce este pur este impur şi tot ceea ce este impur, pur; de-a lungul ei se răsfiră răscoalele acestui popor dispreţuit şi necesitatea înfrîngerii sale, cheltuindu-se necontenit bani şi oameni pentru asuprirea sa. Interdicţiile maltratării evreilor, mereu reluate în decretele imperiale, arată, cum era şi firesc, că vorbele celor culţi erau traduse în fapte de cei neinstruiţi. Evreii replicau cu măsuri similare. Ei se deziseră de literatura elenă, considerată acum pîngăritoare, şi se împotriviră chiar şi folosirii traducerii greceşti a Bibliei; purificarea tot mai accentuată a credinţei se îndrepta nu numai împotriva grecilor şi romanilor, dar în aceeaşi măsură şi împotriva „evreilor înjumătăţiţi” din Samaria şi a ereticilor creştini; bigotismul faţă de scrierile sfinte crescu pînă la înălţimile ameţitoare ale absurdităţii şi, îndeosebi, se stabili un ritual pe cît posibil şi mai sfînt, în ale cărui lanţuri împietriră orice viaţă şi gîndire. Abisul existent între amintita scriere Despre sublim, care se încumetă să-l compare pe Poseidon, cutremurătorul pămîntului şi al mării al lui Homer cu Iehova, creatorul soarelui strălucitor, şi începuturile Talmudului, care aparţin acestei epoci, desemnează opoziţia dintre iudaismul secolului I şi cel al secolului al III-lea. Convieţuirea dintre evrei şi celelalte naţiuni se dovedi a fi din ce în ce mai mult pe cît de inevitabilă, pe atît de insuportabilă în realităţile existente; se ascuţi opoziţia în credinţă, drept şi morală, iar trufia, ca şi ura reciprocă distrugeau morala de ambele părţi. Nu numai că aceste secole nu au încurajat egalizarea, dar, cu cît necesitatea ei se impunea tot mai mult de la sine, cu atît realizarea ei a fost împinsă spre orizonturi tot mai îndepărtate. Această îndîrjire, această aroganţă, această desconsideraţie, statornicite atunci, nu constituie, bineînţeles, nimic altceva decît încolţirea inevitabilă a unei semănături poate la fel de inevitabile; dar moştenirea acestor timpuri apasă şi astăzi asupra omenirii.

 

1. Ura înverşunată a lui Gaius împotriva evreilor n-a fost cauza, ci urmarea agitaţiei antisemite de la Alexandria.

2. Apion vorbea şi scria despre toate şi despre orice, despre metale şi literele romane, despre magie şi hetaire, despre istoria străveche a Egiptului şi reţetele culinare ale lui Apicius; însă, înainte de toate, avu succes cu discursurile sale despre Homer, care-i aduseră dreptul de cetăţenie onorifică a numeroase oraşe greceşti. El descoperise că Homer îşi începuse Iliada cu nepotrivitul cuvînt μῆνις, deoarece, luate drept cifre, primele două litere reprezintă numărul cărţilor celor două epopei pe care urma să le scrie; el îl pomenea pe prietenul din Ithaca, de care era legat prin relaţii de ospitalitate şi care i-ar fi destăinuit regulile jocului de table al peţitorilor; mai mult, l-ar fi chemat pe Homer însuşi din Hades pentru a-l întreba despre patria sa; acesta ar fi venit şi i-ar fi dezvăluit-o, dar l-ar fi obligat să nu divulge nimic nimănui.

3. Apocalipsa este o remarcabilă mărturie a urii naţionale şi religioase a evreilor faţă de guvernarea occidentală; dar faptele sînt simplificate şi deplasate dacă – aşa cum procedează îndeosebi Renan – romanul de groază al lui Nero este ilustrat cu aceste culori. Pentru a lua naştere, ura populară evreiască nu a aşteptat cucerirea Ierusalimului şi, cum este firesc, nu a făcut nici o deosebire între Cezarul bun şi cel rău; ce-i drept, Antimesia al ei se numeşte Nero, dar în aceeaşi măsură Vespasian sau Marcus.

4. Este curată înşelătorie faptul că, în precuvîntarea la istoria războiului, omul de stat Iosephus dă de înţeles că evreii din Palestina s-ar fi bazat, pe de o parte, pe insurecţia ţinuturilor Eufratului, iar pe de alta, pe tulburările din Galia şi pe atitudinea ameninţătoare a germanilor, ca şi pe crizele anului celor patru împăraţi.

5. Nu este întru totul elucidat cum a fost reglementată situaţia militară din Siria după încheierea războiului partic din anul 63. În Orient staţionau la sfîrşitul războiului şapte legiuni: cele patru la origine siriene – a II-a Gallica, a IV-a