Ferrata, a X-a Fretensis, a XII-a Fulminata – şi trei aduse din Occident – a IV-a Scythica din Moesia, a V-a Macedonica, probabil tot de acolo, a XV-a Apollinaris din Panonia. [...] Dintre cele patru legiuni care au cucerit Ierusalimul, cele două pînă atunci siriene au rămas în Orient – a X-a în Iudeea, a XII-a în Cappadocia –, în timp ce a V-a s-a întors în Moesia, iar a XV-a în Panonia.

6. În biografia lui Alexander: Iudaeis privilegia reservavit, Christianos esse passus est. Aici transpare evident poziţia privilegiată a evreilor faţă de creştini, care se bazează, la rîndul ei, pe faptul că cei dintîi formau o naţiune, iar cei din urmă, nu.

Capitolul XII

Egiptul

Cele două regate, Egiptul şi Siria, care s-au războit şi au rivalizat în toate privinţele o vreme atît de îndelungată, intrară, ambele cam în aceeaşi perioadă, sub stăpînirea romanilor. Chiar dacă aceştia nu au fructificat presupusul sau realul testament al lui Alexandru al II-lea (mort în anul 673, 81) şi nu au confiscat ţara imediat, ultimii regi din dinastia lagidă au recunoscut totuşi clientela romană; litigiile pentru tron erau decise de senat, iar de cînd guvernatorul roman al Siriei, Aulus Gabinius, l-a readus cu trupele sale pe regele Ptolemaios Auletes în Egipt (699, 55; III, pp. 107-108), legiunile romane nu au mai părăsit ţara. Asemenea celorlalţi regi clientelari, şi stăpînii Egiptului se angajară în războaiele civile la îndemnul guvernului pe care-l recunoşteau sau care îi impresiona mai mult; şi chiar dacă nu va fi elucidat niciodată rolul pe care Antonius intenţiona să-l confere patriei preaiubitei femei în fantasticul imperiu oriental al visurilor sale (p. 208), totuşi, guvernarea lui Antonius în Alexandria, ca şi ultima bătălie în faţa porţilor oraşului în ultimul război civil aparţin istoriei naţionale a Egiptului tot atît de puţin cît bătălia de la Actium celei a Epirului. Însă această catastrofă şi, legată de ea, moartea ultimei regine din dinastia Lagizilor îl determinară pe Augustus să renunţe la ocuparea tronului vacant şi să treacă regatul Egipt sub administraţie proprie. Această includere a ultimei regiuni de pe coasta Mării Mediterane în administraţia romană directă şi desăvîrşirea noii monarhii, care coincideau în timp şi realitate – aceasta din urmă pentru constituţie, cea dintîi pentru administraţia imensului imperiu –, reprezintă momentul de cotitură, sfîrşitul unei epoci vechi şi începutul alteia noi.

Înglobarea Egiptului în Imperiul Roman s-a petrecut într-un mod deosebit. Principiul de stat consacrat al diarhiei, altfel spus al guvernării comune a celor două puteri supreme din imperiu, principele şi senatul, n-a fost aplicat, exceptînd cîteva districte de importanţă secundară, singur în cazul Egiptului; în această ţară, nu numai că senatul în sine, ca şi fiecare dintre membrii săi erau excluşi de la orice participare la guvernare, ci le era interzis senatorilor şi persoanelor de rang senatorial să intre în provincie. Aceasta nu înseamnă că Egiptul a fost legat de restul imperiului doar printr-o uniune personală; conform sensului şi spiritului constituţiei lui Augustus, principele, asemenea senatului, era un element integrator, permanent în acţiune, al structurii statului roman, iar stăpînirea sa asupra Egiptului era o parte din stăpînirea imperiului, identică cu guvernarea proconsulului din Africa1. Realităţile constituţionale pot fi clarificate mai degrabă prin analogie cu imperiul britanic care s-ar găsi în aceeaşi situaţie dacă ministerul şi parlamentul ar decide doar pentru metropolă, coloniile, dimpotrivă, fiind supuse guvernării absolute a împărătesei Indiei. Motivele care l-au determinat pe noul monarh să stabilească de la începutul autocraţiei sale această instituţie radicală, niciodată contestată, şi măsura în care aceasta a intervenit în relaţiile politice generale ţin de istoria generală a imperiului; aici ne revine sarcina să descriem realităţile interne ale Egiptului sub stăpînirea imperială.

Incluzînd ţinuturile elene sau elenizate în imperiu, romanii au conservat instituţiile existente şi au intervenit cu modificări doar acolo unde părea a fi absolut necesar; această regulă generală a fost aplicată pe deplin în cazul Egiptului. Cînd a devenit roman, Egiptul era, asemenea Siriei, o ţară cu dublă naţionalitate; şi aici, grecul se afla alături şi era superior indigenului, cel dintîi fiind stăpînul, cel de-al doilea sluga. Dar, de drept şi de fapt, relaţiile dintre cele două naţiuni erau în Egipt cu totul diferite faţă de cele din Siria.

Încă în epoca preromană şi cu atît mai mult în cea romană, Siria se găsea doar sub stăpînirea indirectă a guvernului central; ea era divizată fie în principate, fie în districte urbane autonome şi era administrată mai întîi de stăpînii locului sau de autorităţile comunale. Dimpotrivă, în Egipt nu existau nici principi locali, nici oraşe imperiale organizate după modelul grecesc. Cele două regiuni administrative în care era împărţit Egiptul, „ţara” (ἡ χώρα) egiptenilor cu districtele sale (νομοί), la origine în număr de 36, şi cele două oraşe greceşti, Alexandria în Egiptul de Jos şi Ptolemais2 în Egiptul de Sus, sînt strict despărţite şi manifest opuse, şi totuşi aproape identice. Districtul rural, ca şi cel urban nu numai că erau delimitate teritorial, dar erau şi distincte după origine; apartenenţa faţă de unul sau celălalt este independentă de domiciliu şi ereditară. Egipteanul din noma chemitiană îi aparţine cu ai săi, chiar dacă îşi are reşedinţa la Alexandria, în aceeaşi măsură în care alexandrinul stabilit la Chemmis face parte din comunitatea de cetăţeni din Alexandria. Centrul districtului rural este format întotdeauna de o aşezare urbană –