cel al districtului chemitian, de exemplu, oraşul Panopolis, ivit în jurul templului lui Chemmis sau Pan – sau, exprimat în concepţie greacă, fiecare nomă îşi are metropola ei; din acest punct de vedere, fiecare district rural poate fi considerat şi district urban. În epoca creştină, nomele au devenit, asemenea oraşelor, baza diocezelor episcopale. Districtele rurale se fundamentează pe aşezămintele de cult, atotstăpînitoare în Egipt; centrul fiecăruia este sanctuarul unei anumite divinităţi şi, de obicei, el îşi declină numele de la aceasta sau de la animalul ei sacru; astfel, districtul chemitian poartă numele zeului Chemmis sau, după denumirea greacă, al lui Pan; altele pe cel al cîinelui, leului, crocodilului. Dar, pe de altă parte, nici districtele urbane nu sînt lipsite de un centru religios; zeul protector al Alexandriei este Alexandru, zeul protector din Ptolemais, primul Ptolemeu, iar preoţii instituiţi pentru cultul lor şi cel al urmaşilor lor sînt eponimi pentru ambele oraşe. Districtul rural este lipsit de orice autonomie; administraţia, fiscalitatea, jurisdicţia se găsesc în mîinile funcţionarilor regali şi colegialitatea, paladiul comunităţii greceşti şi romane, este exclusă aici din capul locului din toate forurile. Însă nici în cele două oraşe greceşti situaţia nu diferea cu mult. Ce-i drept, exista un corp de cetăţeni împărţit în file şi deme, dar nu un consiliu al comunităţii; e adevărat, magistraţii erau alţii şi purtau alte nume decît cei din nome, dar, fără excepţie, sînt magistraţi numiţi de rege şi, de asemenea, lipsiţi de o instituţie colegială. Abia Hadrian a acordat dreptul urban grecesc unei localităţi egiptene, Antinoopolis, fondată în amintirea preferatului său înecat în Nil; iar mai tîrziu, Severus, poate pe cît în ciuda locuitorilor Antiohiei, pe atît în folosul egiptenilor, a acordat capitalei Egiptului, oraşului Ptolemais şi altor comunităţi egiptene, e drept, nu magistraţi urbani, ci un consiliu urban. E adevărat, în limba oficială oraşul egiptean s-a numit pînă atunci nomos, iar cel grecesc polis, dar un polis lipsit de arhonţi şi buleuţi este un termen fără conţinut. Situaţia este identică în domeniul emisiunii monetare. Nomele egiptene nu au deţinut dreptul de a bate monedă; cu atît mai puţin a emis Alexandria vreodată monede. Dintre toate provinciile sferei orientale a imperiului, Egiptul este singura care nu a cunoscut altă monedă decît cea regală. Lucrurile nu s-au schimbat nici în epoca romană. Împăraţii au suprimat abuzurile încetăţenite în timpul ultimilor Lagizi: Augustus a desfiinţat baterea monedelor lor de cupru, iar cînd Tiberius a reluat baterea monedelor de argint, a conferit banilor egipteni de argint aceeaşi valoare reală ca monedelor cu valoare intrinsecă din celelalte provincii ale imperiului. Însă, în principiu, caracterul emisiunii a rămas neschimbat3. Între nomos şi polis era o deosebire ca între zeul Chemmis şi zeul Alexandru; în privinţa administraţiei, nu exista nici o diferenţă. Egiptul se alcătuia dintr-o mulţime de localităţi egiptene şi cîteva localităţi greceşti, toate lipsite de autonomie şi toate aflate sub administraţia directă şi absolută a regelui şi a funcţionarilor desemnaţi de acesta.

Drept urmare, Egiptul a fost unica provincie romană lipsită de o reprezentanţă generală. Dieta era reprezentanţa generală a comunităţilor cu o administraţie proprie din provincie. În Egipt nu au existat însă asemenea comunităţi; nomele nu erau altceva decît districte administrative imperiale sau, mai degrabă, regale, iar Alexandria nu numai că deţinea o poziţie unică, dar era, de asemenea, lipsită de o organizare municipală propriu-zisă. Pe bună dreptate, preotul aflat în fruntea capitalei ţării se numea „Preotul suprem al Alexandriei şi al întregului Egipt”; într-un anumit sens, el poate fi comparat cu asiarhul sau cu bitiniarhul din Asia Mică, însă prin aceasta camuflăm numai profunda deosebire dintre formele de organizare.

În mod corespunzător, stăpînirea din Egipt are un caracter cu totul diferit faţă de restul teritoriului civilizaţiei greceşti şi romane, unificat pînă la urmă sub guvernarea imperială. Acest teritoriu este administrat de comunitate fără excepţie; stăpînul imperiului nu este nimic altceva decît căpetenia numeroaselor comunităţi de cetăţeni mai mult sau mai puţin autonome; alături de avantaje se manifestă pretutindeni dezavantajele şi pericolul autoadministrării. În Egipt, stăpînul este rege, locuitorul ţării este supusul său, administraţia este cea a domeniului. Această administraţie din principiu exercitată în mod absolutist de sus în jos, pe de o parte, şi îndreptată spre bunăstarea egală a tuturor supuşilor fără deosebire de rang şi avere, pe de alta, constituie particularitatea guvernării lagide, dezvoltată probabil mai degrabă prin elenizarea vechii dominaţii a faraonilor decît din stăpînirea universală organizată pe baze urbane, aşa cum a fost concepută de marele Macedonean şi cum şi-a găsit expresia cea mai avansată în Noua Macedonie siriană (p. 253). Sistemul reclama un rege care nu numai că era comandantul său militar, ci era angajat într-o muncă administrativă necontenită, o ierarhie de funcţionari, dezvoltată şi sever disciplinată, o justiţie lipsită de consideraţie atît faţă de cei nobili, cît şi faţă de cei umili; şi întrucît aceşti stăpîni şi-au asociat, în parte pe bună dreptate, numele de binefăcător (ϵὐϵργέτης), monarhia Lagizilor poate fi comparată cu cea a lui Frederic cel Mare, apropiindu-se de aceasta foarte mult în trăsăturile de bază. Însă şi Egiptul se confruntase cu reversul ei: prăbuşirea inevitabilă a unui sistem ajuns în mîini incapabile. Dar noma rămase, iar principatul lui Augustus alături de stăpînirea senatorială nu este nimic altceva decît însoţirea guvernării Lagizilor cu vechea dezvoltare urbană şi federativă.

O altă consecinţă a acestei forme de guvernare este superioritatea administraţiei egiptene, categorică îndeosebi din punct de vedere financiar, faţă de aceea a celorlalte provincii. Epoca preromană poate fi desemnată ca o încleştare dintre puterea financiară dominantă a Egiptului şi regatul asiatic, care, spaţial, ocupa restul Orientului; într-un anumit sens, ea se continuă în epoca romană, întrucît finanţele imperiale le întrec pe cele ale senatului îndeosebi datorită stăpînirii exclusive a Egiptului. Dacă scopul statului se rezumă la stoarcerea unei sume cît mai mari dintr-un anumit ţinut, Lagizii au fost în lumea veche de-a dreptul maeştrii politicii. Îndeosebi pe acest tărîm, ei au