putere militară americană consideră că armamentul greu sovietic este de o precizie redutabilă. Nu contează că în acest joc cel mai important lucru este percepţia noastră în privinţa preciziei lor de tragere. Când dispui de precizie, poţi elimina prin surprindere rachetele intercontinentale balistice ale inamicului, în timp ce joacă golf, fără ca acesta să fie în stare să riposteze la fel. Fără această precizie, mai bine n-ai mai încerca, pentru că exact atunci inamicul e în stare să-ţi radă douăzeci din oraşele tale preferate. Nu contează că milioane şi milioane de dolari ale contribuabililor şi întreaga retorică politică au fost aruncate în coşmarul iubit al unui atac-surpriză din partea ruşilor şi pe fereastra americană a vulnerabilităţii. Nu contează că până şi astăzi ideea supremaţiei sovietice este principalul argument în favoarea Războiului Stelelor, jucăria strategică, acum la modă la cocteilurile de la Washington. (Spre uimirea mea, Sheriton schimbă brusc tonul şi începu să discute cu accentul unui ţărănoi din fundul Sudului.) Ar fi timpul să-i futem pe toţi labagiii ăia, înainte ca ei să ne-o facă nouă, domnule Brown! Micuţa şi bătrâna noastră planetă nu este destul de mare pentru două supraputeri, domnule Brown. Pe care o alegi, domnule Brown, când totul va începe să trosnească?

Se întrerupse, iar faţa lui buhăită îşi reluă expresia de contemplare a multelor nedreptăţi ale vieţii.

— Dar eu cred în Goethe, reluă el cu surprindere în glas. Se ştie ca eram gata să-l cumpăr pe Goethe din ziua în care a ieşit din umbră. Bucată cu bucată. Sunt convins că Goethe este o sursă căreia i-a sunat ceasul gloriei. Şi ştii ce-mi spune asta? Asta-mi spune că trebuie să cred şi-n domnul Brown, aici de faţă, şi că domnul Brown trebuie să se dovedească foarte cinstit cu mine, altfel sunt un om mort. Îşi puse mâna în dreptul inimii. Cred în domnul Brown, cred în Goethe şi cred în documente. Dar mi-a-ngheţat căcatul în mine de frică!

„Unii se răzgândesc, m-am gândit eu. Alţii îşi schimbă credinţa. Dar nu există decât un singur Russell Sheriton care să proclame că a văzut Lumina pe Drumul Damascului.” Ned îl privea fără să-i vină să creadă. Clive prefera să admire cutiile cu bile de biliard. Sheriton însă îşi contempla trist cafeaua, meditând la nenorocul său. Unul dintre tinerii săi asistenţi îşi sprijinea bărbia în mână, în timp ce-şi admira bombeul pantofului, iar celălalt contempla oceanul prin fereastră, ca şi cum adevărul plutea acolo.

Dar nimeni nu-l privea pe Barley. Nimeni nu părea să îndrăznească să-l privească. Stătea liniştit pe scaun şi părea tânăr. Noi îi dăduserăm câteva detalii, dar nimic din cele afirmate aici. În niciun caz nu i-am spus că documentele Bluebird au făcut diversele facţiuni militar-industriale să-şi sară una alteia la gât şi că au stârnit o zarvă generală în rândurile lobby-urilor lipsite de scrupule de la Washington.

Bătrânul Palfrey vorbi atunci pentru prima oară. În timp ce făceam acest lucru, aveam impresia că interpretez o piesă de teatru absurd. Era ca şi cum lumea reală ne aluneca de sub picioare.

— Iată ce vrea să ştie Haggarty, spusei eu. Accepţi să te supui unui interogatoriu al americanilor, pentru ca aceştia să-şi formeze o părere o dată pentru totdeauna despre sursă? Poţi să spui nu. E la latitudinea ta. Nu-i aşa, Clive?

Lui Clive nu i-a convenit acest lucru, dar a confirmat cele spuse de mine, vrând-nevrând, înainte de a dispărea din nou din peisaj.

Toate feţele s-au întors către Barley ca nişte flori către soare.

— Ce zici? l-am întrebat eu.

Tăcu o clipă. Se întinse, îşi trecu dosul mâinii peste gură şi păru că nu se simte în largul lui. Ridică din umeri. Se uită apoi la Ned, dar, neîntâlnindu-i privirea, se uită la mine cam prosteşte. Ce-o fi fost în capul lui, dacă era ceva? Că, dacă zice nu, refuzul său l-ar despărţi pentru totdeauna de Goethe? De Katia? Ajunsese el atât de departe cu gândurile sale? Nici până în ziua de azi nu am nici cea mai vagă idee. Zâmbi cam stânjenit.

— Ce crezi, Harry? Ne aruncăm în apă? Ce zice purtătorul meu de cuvânt?

— Problema e mai curând să ştim ce spune clientul, i-am răspuns eu evaziv, zâmbindu-i la rândul meu.

— Nu vom şti niciodată, dacă nu încercăm, nu-i aşa?

— Aşa cred şi eu, i-am răspuns.

Acesta a fost modul său în direct de a spune: „accept”.

 

— Yale are societăţile sale secrete, Harry, îmi explică Bob. Universitatea e infestată de ele. Dac-ai auzit de Scull and Bones, de Scroll and Key, n-ai auzit decât de vârful aisbergului. Iar aceste societăţi promovează lucrul în echipă, în timp ce la Harvard lucrurile stau invers. Se scot în valoare meritele individuale. Aşa că Agenţia, când îşi pescuieşte recruţi în apele universitare, îşi alege jucătorii de la Yale şi creierele de la Harvard. Nu aş merge atât de departe încât să spun că fiecare om de la Harvard este o primadonă şi că fiecare individ de la Yale se supune orbeşte cauzei. Dar aceasta este, în mare, tradiţia. Aţi absolvit Yale, domnule Quinn?

— West Point, spuse Quinn.

Era seară şi prima delegaţie tocmai sosise cu avionul. Ne aflam în aceeaşi încăpere, cu aceeaşi podea roşie, sub aceeaşi lumină de sală de biliard, aşteptându-l pe Barley. Quinn prezida, iar Todd şi Larry stăteau de-o parte şi de alta a lui. Todd şi Larry erau oamenii lui Quinn. Erau bine făcuţi, frumuşei, iar pentru un om de vârsta mea, ridicol de tineri.

— Quinn navighează în sferele înalte, ne mărturisise Sheriton. Quinn vorbeşte cu cei de la Apărare, vorbeşte cu corporaţiile, vorbeşte cu Dumnezeu.

— Dar în serviciul cui este? întrebase Ned.

Sheriton părea sincer surprins de întrebare. Zâmbi, ca şi cum i-ar fi iertat o greşeală gramaticală unui străin.

— Ei bine, Ned, presupun că în serviciul nostru al tuturor, spuse el.

Quinn avea 1,85 metri, umeri laţi şi urechi mari. Îşi purta costumul ca o armură. Nu avea medalii şi nici însemne de grad. Gradul său se citea în maxilarul lui voluntar, în ochii săi înfundaţi, în privirea goală şi în zâmbetul de inferioritate mânioasă care-l năpădea în prezenţa civililor.

Ned intră înaintea lui Barley. Nimeni nu se ridică în picioare. De la