„Lui Quinn îi plac lucrurile simple, ne avertizase el. Spuneţi-i omului vostru să nu facă pe deşteptul.” Sheriton îşi urmă propriul sfat.

Era normal ca Larry să înceapă interogatoriul, pentru că era cel mai extrovertit. Todd era virginal şi introvertit, Larry purta o verighetă enormă, o cravată foarte colorată şi râdea pentru amândoi.

— Domnule Brown, trebuie să gândim această problemă din punctul de vedere al dictatorilor dumitale, explică el cu o lipsă de sinceritate căutată. În meseria noastră, există informaţii neverificate şi informaţii verificate. Am dori să verificăm informaţiile dumitale. Aceasta e munca noastră şi pentru asta suntem plătiţi. Te rog să nu ai nicio urmă de suspiciune, domnule Brown. Analiza este o ştiinţă aparte. Trebuie să-i respectăm legile.

— Trebuie să ne imaginăm această afacere ca o teribilă încărcătura, lansă Todd pe un ton agresiv. „Fum.”

Se stârni un amuzament general, până când Larry îi explică râzând lui Barley că nu i se oferea o ţigară: „fum” în limbajul meseriei însemna „capcană”.

— Domnule Brown, a cui a fost ideea să mergeţi la Peredelkino în acea zi de toamnă, acum doi ani? întrebă Larry.

— A mea, probabil.

— Sunteţi sigur, domnule?

— Eram beţi când am plănuit plecarea, dar sunt sigur că eu am lansat ideea.

— Beţi mult, nu-i aşa, domnule Brown? întrebă Larry.

Mâinile enorme ale lui Quinn strângeau creionul ca şi cum şi-ar fi propus să-l stranguleze.

— Destul de mult, da.

— Din cauza băuturii, vi s-a întâmplat vreodată să uitaţi unele lucruri?

— Uneori.

— Alteori nu. La urma urmei, avem rapoartele dumneavoastră privind cele discutate între Goethe şi dumneavoastră, când eraţi amândoi beţi morţi. Aţi mai fost la Peredelkino şi înainte, domnule?

— Da.

— Adesea?

— De două sau de trei ori. Poate patru.

— Aţi vizitat prieteni acolo?

— Da, am vizitat prieteni, spuse Barley instinctiv enervat de limbajul american.

— Prieteni sovietici?

— Desigur.

Larry făcu o pauză destul de lungă, pentru ca „prieteni sovietici” să sune ca o mărturisire.

— Aţi vrea să-i identificaţi pe aceşti prieteni, domnule? Să ne daţi nume?

Barley se execută. Un scriitor. O poetesă. Un birocrat literar. Larry îi nota mişcând creionul încet, ca să producă efect. Zâmbea când scria. Privirile sumbre ale lui Quinn continuau să-l fulgere pe Barley de-a lungul unor linii fixe, peste masă.

— În ziua excursiei dumneavoastră, domnule Brown, reluă Larry, în acea Zi Întâi, cum am putea-o denumi, nu v-aţi gândit să vă duceţi să vă vedeţi vechii amici, să vedeţi cine mai era pe acolo, să le spuneţi bună ziua? întrebă Larry.

Barley părea să nu ştie dacă-i trecuse sau nu prin cap o asemenea idee. Ridică aparent nepăsător din umeri şi, potrivit ticului său obişnuit, îşi trecu dosul mâinii peste gură, perfectul martor fals.

— N-am vrut să-l impun pe Jumbo. Eram şi-aşa prea mulţi. Nu, sincer, nu mi-a trecut prin cap.

— Bineînţeles, spuse Larry.

„Trei pretexte, am remarcat eu cu tristeţe. Trei, când ar fi fost suficient unul singur.” O aruncătură de ochi spre Ned îi dovedi că gândea la fel. Sheriton se străduia să nu se gândească la nimic, iar Bob se străduia să urmeze exemplul şefului său. Todd îi şoptea ceva la ureche lui Quinn.

— Aşadar, a fost ideea dumitale să vizitaţi monumentul funerar al lui Pasternak, domnule Brown, se interesă Larry, ca şi cum ar fi fost o idee de care ar fi putut fi mândru oricine.

— Mormântul, îl corectă Barley iritat. Da, eu am avut ideea. Să nu credeţi că toţi ceilalţi ştiau că se afla acolo până să le fi spus eu.

— Şi dacha lui Pasternak, de asemenea, cred, spuse Larry, consultându-şi notele. Dacă „nenorociţii” n-ar fi dărâmat-o.

În gura lui, „nenorociţii” suna foarte vulgar.

— Aşa e, şi dacha.

— Dar dumneata n-ai vizitat dacha lui Pasternak, nu-i aşa? Nici măcar n-ai verificat dacă dacha mai există. Dacha lui Pasternak a dispărut total din program.

— Ploua, zise Barley.

— Dar aveai o maşină. Şi un şofer, domnule Brown. Chiar dacă mirosea urât.

Larry zâmbi din nou. Deschise gura destul de mult, ca vârful limbii sale să-i mângâie buza superioară. Apoi o închise şi făcu o altă pauză, pentru a croi drum gândurilor sale incomode.

— Deci, dumneata ai convocat grupul, domnule Brown, şi tot dumneata ai stabilit obiectivele excursiei, reluă Larry pe un ton ţâfnos. Dumneata ai luat conducerea grupului, dumneata ai dus grupul în susul colinei, până la monumentul funerar. Mormânt, scuză-mă! Dumitale şi nimănui altcuiva i s-a adresat domnul Nejdanov la coborâre. Acesta te-a întrebat dacă sunteţi americani. Ai răspuns: „Nu, slavă Domnului, suntem englezi”.

Larry n-a râs, nici măcar n-a zâmbit. Quinn părea să disimuleze cu greu o durere de stomac.

— Şi tot dumneata, domnule Brown, ai fost cel care, întâmplător, ai fost în stare să-l citezi pe poet, să fii purtătorul de cuvânt al grupului, în timpul discutării meritelor sale şi, ca prin farmec, să te detaşezi de ceilalţi şi să te trezeşti aşezat în timpul prânzului alături de cel pe care-l numim Goethe. „Faceţi cunoştinţă cu distinsul nostru scriitor Goethe.” Domnule Brown, avem un raport din teren, de la Londra, cu privire la Magda de la Penguin Books. După câte înţelegem, a fost obţinut cu toată discreţia în cursul unor întâlniri mondene, ce nu puteau crea nicio suspiciune, de către un tact care nu este american. Magda a avut impresia că doriţi să vă întreţineţi singur cu Nejdanov. Aveţi vreo explicaţie în privinţa aceasta, vă rog?

Barley dispăruse din nou. Nu din încăpere, ci din sfera mea de înţelegere. Lăsase dubiile în seama scepticilor pentru a se refugia în universul propriei realităţi. Incapabil să se abţină în faţa acestei mărturisiri de sforării din partea Agenţiei, Ned, şi nu Barley, avu izbucnirea dorită.

— Să fim serioşi! Nu era să-i spună informatorului vostru că murea de poftă să fie cu iubitul ei în pat în acea după-amiază, nu-i aşa?

Din nou, acest simplu răspuns ar fi fost suficient, dacă Barley n-ar fi intervenit colac peste pupăză.

— S-ar putea să fi dorit să scap de ei, într-adevăr, recunoscu el cu o voce îndepărtată, dar destul de prietenoasă. După o săptămână de târg de carte, orice suflet cu mintea întreagă e sătul de editori până la sfârşitul zilelor.

Zâmbetul lui Larry avea o urmă de suspiciune.

— Da? spuse el şi-şi scutură capul frumuşel înainte de a-şi ceda martorul lui Todd.

Dar