nu, pentru că Quinn începu să vorbească în aceeaşi clipă. Nu i se adresă nici lui Barley, nici lui Sheriton, nici chiar lui Clive. Nici unei persoane în particular. Totuşi, vorbea. Mica sa gură captivă se răsucea ca un tipar în cârlig.

— Omul ăsta a fost dat pe răzătoare? întrebă el.

— Domnule, avem problemele noastre de protocol, explică Larry, cu privirea îndreptată către mine.

La început, recunosc că n-am înţeles. Larry a fost nevoit să-mi explice.

— E ceea ce numim un detector de minciuni, în limbajul de fiecare zi. Un poligraf. Cunoscut în meseria noastră ca, „răzătoare”. Nu cred că aveţi aşa ceva acolo.

— În unele cazuri, îl folosim şi noi, interveni curtenitor Clive de lângă mine, înainte de a avea ocazia să răspund. Atunci când insistaţi, ne înclinăm şi-l folosim. Au apărut şi la noi.

Dar, în momentul acela, Todd, introvertitul, preluă discuţia. Todd nu era prolix. De fapt, nu era nimic la prima vedere, dar am cunoscut în viaţa mea nişte avocaţi ca Todd, care ştiau să folosească în propriul avantaj lipsa lor de şarm şi să utilizeze stângăciile verbale ca pe o măciucă.

— Vorbeşte-mi, te rog, despre relaţiile dumitale cu Niki Landau, domnule Brown.

— N-am nicio relaţie, spuse Barley. Am fost condamnaţi să fim străini unul pentru altul până în Ziua Judecăţii de Apoi. Am fost pus să semnez o hârtie prin care mă angajam să nu vorbesc cu el niciodată. Întrebaţi-l pe Harry.

— Dar înaintea acestui angajament?

— Am mai stat în faţa unui borcănel împreună.

— Borcănel?

— Borcănel. Băuturică. Scotch. E un tip simpatic.

— Dar, desigur, nu face parte din clasa dumitale socială, nu-i aşa? N-a fost nici la Harrow, nici la Cambridge, după câte înţeleg.

— Şi ce contează?

— Sunteţi împotriva structurii sociale britanice, domnule Brown?

— Una dintre cele mai mari mizerii ale lumii modeme, aşa mi s-a părut întotdeauna, bătrâne.

— „Un tip simpatic.” Înseamnă că-l placi?

— E enervant, dar îmi plăcea, da. Îmi place şi acum.

— Aţi făcut afaceri cu el?

— Lucra pentru alte edituri. Eu sunt propriul patron. Ce afaceri puteam face?

— Ai cumpărat ceva vreodată de la el?

— De ce aş fi cumpărat?

— Aş vrea să ştiu ce negociaţi împreună atunci când eraţi amândoi singuri undeva, adesea în capitale ale unor ţări comuniste.

— Se fălea cu cuceririle lui. Îi plăcea muzica bună. Clasică.

— V-a vorbit vreodată despre sora lui? Sora lui, care este încă în Polonia?

— Nu.

— Şi-a exprimat vreodată resentimentele faţă de autorităţile britanice pentru tratamentul pretins prost, aplicat de către acestea tatălui său?

— Nu.

— Când ai avut ultima convorbire intimă cu Niki Landau?

Barley îşi permise în sfârşit să trădeze o anumită iritare.

— Dacă v-ar asculta cineva, ne-ar lua drept o pereche de poponari, se plânse el.

Quinn nu clipi. Probabil că făcuse şi el aceasta deducţie.

— V-am întrebat când, domnule Brown, spuse Todd, sugerând că răbdarea sa are limite.

— La Frankfurt, presupun. Anul trecut. Nişte discuţii la una mică la Hessischer Hof.

— Despre Târgul de carte de la Frankfurt?

— Nu se merge la Frankfurt de plăcere, bătrâne.

— N-ai mai avut niciun dialog cu Landau de atunci?

— Nu-mi amintesc.

— Nici măcar la Târgul de carte de la Londra din primăvara aceasta?

Barley părea că-şi stoarce creierii.

— O, al dracului să fiu! Stella. Ai dreptate!

— Poftim?

— Niki reperase o fată care lucrase pentru mine. Pe nume Stella. O găsea pe gustul său. De fapt, cred că le găsea pe toate pe gustul său. E mort după fuste. Voia să i le prezint.

— Şi ai făcut-o?

— Am încercat.

— Ai făcut pe peştele. Ăsta-i cuvântul?

— Aşa e, bătrâne.

— Şi ce-a ieşit?

— Am chemat-o să bem un păhărel la Roebuck, la cârciuma din colţ, la ora şase. Niki a apărut, ea nu.

— Aşa că ai rămas singur cu Landau. Faţă-n faţă?

— Aşa e. Faţă-n faţă.

— Despre ce-aţi vorbit?

— Despre Stella, presupun. Despre vreme. Putea fi orice.

— Domnule Brown, ai relaţii de vreun fel oarecare cu foşti sau actuali cetăţeni sovietici aflaţi în Regatul Unit?

— Cu ataşatul cultural, din când în când. Atunci când poate fi deranjat să răspundă, ceea ce nu se întâmplă prea des. Când vine câte un scriitor sovietic şi ambasada dă o mică petrecere în cinstea lui, mă duc, în general.

— După câte ştim, îţi place să joci şah într-o anumită cafenea din Camden Town, la Londra.

— Şi ce dacă?

— Cafeneaua aceasta nu este frecventată de exilaţii ruşi, domnule Brown?

Barley ridică glasul, fără să-şi piardă totuşi stăpânirea de sine.

— Îl cunosc pe Leo. Leo mizează pe slăbiciunea adversarului, îl ştiu pe Iosif. Lui Iosif îi place să tragă în tot ce mişcă. Nu mă culc cu ei şi nu schimb secrete de stat cu ei.

— Ai într-adevăr o memorie foarte selectivă, totuşi, nu-i aşa, domnule Brown? Asta dacă luăm în consideraţie descrierile extrem de detaliate pe care le-ai făcut unor personaje şi unor evenimente.

Barley nu se enervă, ceea ce dădu un impact mult mai redutabil răspunsului său. O clipă, într-adevăr, păru că nici nu va răspunde. Toleranţa atât de adânc ancorată în el părea să-l sfătuiască să nu se obosească să răspundă.

— Îmi amintesc doar ceea ce are importanţă pentru mine, bătrâne. Dacă n-am o minte atât de jegoasă ca a ta, te priveşte.

Todd se înroşi la faţă. Se înroşea din ce în ce mai mult. Zâmbetul lui Larry se întinse aproape până la urechi. Quinn avea o privire dezaprobatoare de santinelă, iar Clive nu auzise niciun cuvânt.

Ned însă era trandafiriu de plăcere. Până şi Russell Sheriton, care se prefăcea că aţipise, părea să-şi fi amintit, printre atât de multe dezamăgiri, ceva vag, dar frumos.

În aceeaşi seară, în timp ce mă plimbam pe plajă, am dat peste Barley şi doi dintre gardienii săi. Fără să fie văzuţi din casă, aruncau cu pietre plate, luându-se la întrecere, care ricoşează de mai multe ori la suprafaţa apei.

— V-am avut, v-am avut! strigă el, lăsându-se pe spate şi aruncându-şi braţele către cer.

 

— Mollahilor le miroase a erezie, declară Sheriton la masă, delectându-ne cu ultimele evenimente. Barley pretextase o migrenă şi ceruse să i se aducă o omletă în casa plutitoare. Majoritatea acestor tipi au fost aleşi în baza unui program privind marja de securitate. Acesta presupune mărirea bugetului pentru apărare, elaborarea unui nou sistem, oricât de aberant ar fi, care să aducă pace şi prosperitate industriei de armament timp de cincizeci de ani de-aci înainte. Dacă nu se culcă cu fabricanţii de arme, mai mult ca sigur că stau cu ei la masă. Pentru ei, povestea