— Şi dacă spune adevărul? am întrebat eu.

Sheriton se servi trist cu o altă bucată de prăjitură cu nuci.

— Adevărul? Sovieticii nu pot să mai intre în joc? Reduc cheltuielile la fiecare colţ de stradă, iar bufonii de la Moscova nu ştiu nici jumătate din veştile proaste, pentru că bufonii din teren îi păcălesc ca să-şi câştige ceasurile de aur şi icrele negre pe gratis? Crezi că acesta este adevărul? Luă o îmbucătură uriaşă, care nu-i schimbă însă forma feţei. Crezi că nu se fac anumite comparaţii neplăcute? Îşi turnă nişte cafea. Ştii care este cel mai rău lucru pentru dinozaurii noştri aleşi în mod democratic? Răul răului? Implicaţiile care ne afectează. Muribund de partea sovietică înseamnă muribund de partea noastră. Mollahii urăsc acest lucru. De altfel, şi producătorii de armament. Dădu din cap în semn dezaprobator. Să audă că sovieticii nu reuşesc să transforme căcatul în combustibil solid, că propulsoarele lor de rachete aspiră în loc să scuipe, că erorile lor de detectare la mare distanţă sunt mai grave decât ale noastre, că nu reuşesc nici măcar să-şi scoată rachetele grele din silozuri, că estimările serviciilor noastre de informaţii sunt ridicol de exagerate, toate acestea le-ar da urticarie mollahilor noştri. Reflectă o clipă la inconsecvenţa acestor mollahi. Cum poţi să impulsionezi cursa înarmărilor când singurul cur cu care trebuie să te iei la întrecere este propriul cur? Bluebird este o sursă de informaţii ce ameninţă viaţa. O mulţime de fii privilegiaţi şi plătiţi gras sunt în primejdie să-şi vadă bolurile de orez sparte, şi toate acestea din cauza lui Bluebird. Dacă vrei adevărul, ăsta e.

— Atunci de ce-ţi bagi nasul în treaba asta? am obiectat eu. Dacă nu este o listă populară, de ce candidezi pe ea?

Şi, dintr-odată, n-am mai ştiut ce să fac.

Rar se întâmplă ca bătrânul Palfrey să întrerupă o conversaţie şi să facă fiecare cap să se întoarcă spre el uimit. Era ultimul lucru pe care-l doream de această dată. Ned, Bob şi Clive mă priveau ca şi cum mi-aş fi pierdut minţile, iar tinerii asistenţi ai lui Sheriton – erau doi, dacă-mi amintesc bine – şi-au lăsat furculiţele pe masă, unul după altul, şi şi-au şters degetele cu şervetul de masă.

Doar Sheriton părea să nu fi auzit nimic. Hotărâse că, la urma urmelor, puţină brânză nu i-ar face rău. Trăsese măsuţa cu rotile lângă el şi examina îmbufnat platourile. Nimeni dintre noi nu-şi imagina că brânza era preocuparea sa majoră şi era clar pentru mine că încerca să câştige timp, întrebându-se dacă să răspundă şi cum.

— Harry, începu el prudent, adresându-i-se unei bucăţi de brânză de Olanda, Harry, jur pe Dumnezeul meu! Ai în faţa ta un om care se dedică păcii şi dragostei pentru aproapele său. Prin aceasta înţeleg că ambiţia mea cea mai mare este să scot tot căcatul din scuipătorii de foc ai Pentagonului, ca să nu mai fie în stare să-i spună preşedintelui Statelor Unite că douăzeci de iepuri fac cât un tigru sau că orice nenorocit de pescar de sardele, aflat la cinci kilometri de coastă, este un submarin nuclear sovietic camuflat. De asemenea, nu vreau să mai aud prostiile cum că sapi găurele în pământ şi supravieţuieşti unui război nuclear. Sunt un glasnostic, Harry. Am făcut anumite descoperiri în legătură cu mine însumi. M-am născut glasnostic, iar părinţii mei au fost glasnostici de când lumea. Pentru mine, glasnosticismul este un mod de viaţă. Vreau ca fiii mei să trăiască. Citează-mă şi bucură-te.

— Nu ştiam că ai copii, zise Ned.

— Vorbim la figurat, spuse Sheriton.

Dacă îl zgâriai la suprafaţă, Sheriton ne spunea o versiune adevărată despre noua sa personalitate. Ned a înţeles, am înţeles şi eu. Dar dacă Clive n-a priceput, acest, lucru s-a întâmplat doar pentru că, în mod deliberat, şi-a amputat receptivitatea. Francheţea lui Sheriton consta nu atât în cuvintele sale, care, de cele mai multe ori, erau menite să-i mascheze sentimentele, şi nu să le exprime, cât în noua lui umilinţă, de neînfrânat, ce se observă în comportamentul său din zilele reprobabile când era în post la Londra. La vârsta de cincizeci de ani, după un sfert de secol în care a fluturat steagul Războiului Rece, Russell Sheriton, pentru a folosi expresia lui Walter, îşi scutura gratiile vârstei sale mijlocii. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că mi-ar putea plăcea, dar în acea seară am început să simt o simpatie pentru el.

— Brady e un tip strălucitor, ne avertiză Sheriton cu un căscat, când ne îndreptam spre culcare. Brady poate să audă cum creşte iarba.

Brady, oricum l-ai lua, era tot atât de strălucitor precum nişte nasturi de uniformă.

Acest lucru se vedea în primul rând în chipul său inteligent şi în imobilismul bine stăpânit al trupului său curtenitor. Haina sa sport era mai veche decât el. De cum a intrat în încăpere a fost evident că avea o plăcere deosebită să treacă neobservat. Tânărul său asistent era îmbrăcat tot cu haina sport şi, la fel ca şeful său, avea o eleganţă nonşalantă.

— Se pare c-ai făcut o treabă bună, Barley, spuse Brady vesel, cu accentul său melodios de sud, punându-şi servieta diplomat pe masă. Ţi-a mulţumit cineva până acum? Mă cheamă Brady şi sunt prea bătrân ca să mă prostesc cu pseudonime. El e Skelton. Mulţumesc.

Ne aflam din nou în sala de biliard, dar de data aceasta fără masă şi fără scaunele tari de la şedinţa avută cu Quinn. În schimb, eram instalaţi confortabil, din fericire, în fotolii cu perne moi. Se anunţa furtună. Vestalele lui Randy încinseseră obloanele şi aprinseseră lumina. Pe măsură ce se stârnea vântul, casa începu să vibreze precum sticlele pe o etajeră. Brady îşi deschise servieta diplomat, o bijuterie de pe vremea când mai ştiau cum trebuie făcute. Ca orice profesor universitar, cum era el din când în când, purta o cravată albastră cu picăţele.

— Barley, am citit eu undeva sau visez? Ai cântat pe vremuri la saxofon în orchestra marelui Ray Noble?

— Nici nu-mi dăduseră tuleiele pe vremea aceea, Brady.

— Nu-i aşa că Ray era cel mai adorabil om pe care l-ai cunoscut? Şi