— Ray era un prinţ, zise Barley, fredonând câteva măsuri din Cherokee.

— Păcat că s-a apucat de politică, spuse Brady zâmbind. Tot am încercat să-i spunem să renunţe la prostiile alea, dar el a făcut cum a vrut el. Ai jucat vreodată şah cu el?

— Da, într-adevăr.

— Şi cine-a câştigat?

— Eu, cred. Nu sunt sigur. Da, da, eu.

— Şi eu, spuse Brady zâmbind.

Skelton zâmbi şi el.

Apoi vorbiră despre Londra şi despre zona din Hampstead unde locuia Barley.

— Barley, îmi place nespus de mult colţul ăla. Hampstead reprezintă ideea mea de civilizaţie.

Vorbiră de orchestrele în care a cântat Barley.

— Dumnezeule, nu-mi spune că mai există încă! La vârsta lui nici n-aş mai îndrăzni să cumpăr banane necoapte!

Vorbiră apoi despre politica britanică, iar Brady voia neapărat să ştie ce credea Barley că nu e în regulă cu doamna T.

Barley a avut nevoie de câteva clipe de gândire înainte de a replica. Poate că remarcase avertismentul din privirea lui Ned.

— La naiba, Barley, nu e vina doamnei că n-are adversari pe măsura ei, nu-i aşa?

— Femeia asta e o Roşie nenorocită, bombăni Barley spre îngrijorarea secretă din rândurile englezilor.

Brady nu a râs. A ridicat doar din sprâncene şi a aşteptat la fel ca noi toţi.

— E o dictatură constituţională, continuă Barley revenindu-şi puţin câte puţin. O mie de paşi buni, doi paşi proşti. Dumnezeu să binecuvânteze corporaţiile şi să-i dea naibii pe indivizi!

Părea gata-gata să dezvolte această teză, dar se răzgândi şi, spre marea noastră uşurare, a lăsat-o aşa cum a căzut.

Cu toate acestea, a fost un început destul de uşor şi, după vreo zece minute, Barley trebuie să se fi simţit în largul lui, până în momentul în care Brady ajunse la „această afacere în care te-ai băgat” şi-i propuse lui Barley să povestească totul de la început, cu propriile cuvinte, „insistând asupra acelei întâlniri faţă în faţă pe care voi doi aţi avut-o la Leningrad”.

Barley se conformă şi, cu toate că-mi place să cred că am ascultat cu tot atâta atenţie ca şi Brady, nu am auzit nimic în relatarea lui Barley care să mi se pară contradictoriu sau nemaipomenit de revelator faţă de ceea ce se găsea deja consemnat în dosar.

La prima vedere, nici Brady nu păru să remarce nimic surprinzător pentru că, atunci când Barley termină, Brady îl asigură cu un surâs şi-i spuse:

— Bine, mulţumesc, Barley, rosti el pe un ton de aprobare aparentă. Degetele lui subţiri răsfoiau hărţile. Cel mai rău lucru în spionaj, spun eu întotdeauna, este deruta aşteptării. La fel ca în cazul unui pilot de vânătoare, zise el, selectând o pagină şi privind-o cu atenţie. Stai liniştit acasă şi-ţi mănânci puiul, iar în următoarea clipă eşti speriat de moarte la mai mult de o mie de kilometri pe oră. Apoi te întorci acasă la timp să speli vasele. Se pare că găsise ceea ce căuta. Aşa te-ai simţit şi tu, Barley? Aruncat acolo, la Moscova, fără paraşută?

— Întru câtva, da.

— Umblând de colo-colo şi aşteptând-o pe Katia? Umblând de colo-colo şi aşteptându-l pe Goethe? Se pare că te-ai plimbat o mulţime de colo-colo, după ce tu şi Goethe v-aţi terminat mica voastră confruntare, nu-i aşa?

Lăsându-şi ochelarii pe vârful nasului, Brady studia hârtia înainte de a i-o trece lui Skelton. Ştiam că era o pauză calculată, dar eram totuşi foarte îngrijorat şi cred că şi Ned era speriat, întrucât se uită la Sheriton, apoi privi cu îngrijorare la Barley.

— Potrivit rapoartelor noastre din teren, te-ai despărţit de Goethe în jurul orelor paisprezece treizeci şi trei, ora Leningradului. Ai văzut cumva această fotografie? Arată-i-o, Skelton!

O văzuserăm toţi. Toţi, în afară de Barley. Îi arăta pe cei doi în grădinile de la Smolnîi, după ce-şi luaseră rămas-bun. Goethe se întorsese cu spatele, iar Barley avea încă mâinile întinse către el, după ce se îmbrăţişaseră de despărţire. Ora electronică imprimată pe colţul de sus indica paisprezece treizeci şi trei şi douăzeci de secunde.

— Îţi aminteşti ultimele tale cuvinte? întrebă Brady cu un aer de dulce amintire.

— Am spus că-l voi publica.

— Îţi aminteşti ultimele lui cuvinte către tine?

— Voia să ştie dacă să caute alta fiinţă umană demnă de acest nume.

— Ciudat rămas-bun, remarcă Brady satisfăcut, în timp ce Barley continua să privească fotografia, iar Brady şi Skelton se uitau la Barley.

— Ce ai făcut apoi, Barley?

— M-am întors la Hotel Europa. Am predat materialele astea.

— Pe ce rută ai apucat-o? Ţi-aduci aminte?

— Pe aceeaşi ca la dus. Cu troleibuzul până în oraş, apoi m-am plimbat un pic.

— Ai aşteptat mult troleibuzul? întrebă Brady.

Accentul său de sud, cel puţin pentru urechea mea, evocă mai curând glasul unei mierle, decât un regionalism.

— Nu, după cât mi-aduc aminte.

— Cât de mult?

— Cinci minute, poate mai mult.

Până acum nu-mi aduc aminte de vreun prilej în care Barley să se fi prefăcut că-l lasă memoria.

— Erau mulţi la coadă?

— Nu prea mulţi. Câţiva. Nu i-am numărat.

— Troleibuzul vine la fiecare zece minute. Până în oraş mai faci zece. Ca să ajungi la Europa pe jos, în ritmul tău, zece. Oamenii noştri au cronometrat toate itinerariile posibile. Zece minute reprezintă maximum. Dar, potrivit domnului şi doamnei Henziger, n-ai apărut în camera lor de hotel până la orele cincisprezece şi cincizeci şi cinci. Ceea ce ne lasă cu o gaură destul de mare, Barley. O gaură în timp. Te superi dacă îmi spui cum putem s-o umplem? Nu vreau să cred că te-ai dus să te îmbeţi, nu-i aşa? Aveai asupra ta o marfă foarte preţioasă. Îmi imaginez că voiai să scapi de ea cât se poate de repede.

Barley se plasă acum în defensivă, iar Brady se pare că observase acest lucru, pentru că zâmbetul său cordial de sudist îi transmitea un nou gen de încurajare, care să-l stimuleze să mărturisească.

În ceea ce-l priveşte pe Ned, stătea înţepenit în scaun, cu tălpile picioarelor lipite de podea, cu privirea fixată pe chipul îngrijorat al lui Barley.

Doar Clive şi Sheriton păreau să se fi jurat să nu trădeze nicio emoţie.

— Ce-ai făcut, Barley? întrebă Brady.

— Am umblat creanga, spuse Barley, minţind prost.

— Cu carnetul lui Goethe asupra ta? Cu carnetul pe care l-a încredinţat şi la care ţinea ca la