ochii din cap? Ai umblat creanga? Ai ales o a dracului de ciudată după-amiază ca să umbli creanga cincizeci de minute, Barley! Unde te-ai dus?

— Am luat-o înapoi, de-a lungul fluviului, acolo unde fusesem. Paddy îmi spusese să nu mă grăbesc. Să nu mă întorc în grabă la hotel, ci să merg agale.

— Asta-i adevărat, murmură Ned. Acestea au fost instrucţiunile mele, transmise prin intermediul staţiei Moscova.

— Timp de cincizeci de minute? insistă Brady, ignorând intervenţia lui Ned.

— Habar n-am cât a durat. Nu m-am uitat la ceas. Când nu te grăbeşti, nu te grăbeşti.

— Şi nu ţi-a trecut prin minte că, având un casetofon şi baterie în pantaloni, precum şi un carnet plin de informaţii secrete, potenţial nepreţuite, în sacoşă, drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreaptă?

Barley devenea primejdios de furios, dar primejdia era pentru el, aşa cum îl putea avertiza expresia de pe chipul lui Ned, mă tem că şi de pe chipul meu.

— N-asculţi ce-ţi spun, nu-i aşa? spuse el cu asprime. Ţi-am spus. Paddy m-a sfătuit să nu mă grăbesc. Aşa m-au învăţat la Londra în cursul acelor antrenamente idioate. Nu te grăbi! Nu te grăbi niciodată când ai ceva asupra ta. E mai bine să faci un efort şi să mergi încet.

Din nou, bravul Ned făcu tot ce se putea.

— Aşa a fost instruit, spuse el.

Îl urmărea pe Barley în timp ce vorbea. Brady îl urmărea şi el pe Barley.

— Aşadar, ai umblat creanga de la staţia de troleibuz până la sediul Comitetului municipal al Partidului Comunist din Smolnîi, ca să nu mai spunem de Comsomol şi de alte sanctuare ale partidului, având asupra ta carnetul lui Goethe în plasă. De ce-ai făcut asta, Barley? Tipii din teren fac câteodată nişte chestii ciudate, nu trebuie să-mi spui tu asta, dar ce ai făcut mi se pare adevărată sinucidere.

— Mă conformam ordinelor, lua-te-ar naiba, Brady! Nu greşeam! De câte ori trebuie să-ţi repet?

În ciuda acestei izbucniri, mi se părea că Barley era prins mai curând într-o dilemă decât într-o minciună. Era prea multă onestitate în izbucnirea sa, prea multă singurătate în ochii lui de animal hăituit. Trebuie să recunoaştem meritul lui Brady de a fi înţeles şi el acest lucru, pentru că n-a dat niciun fel de semne de triumf în faţa amărăciunii lui Barley, preferând să fie prietenos, şi nu să-l aţâţe.

— Vezi, Barley, mai mulţi oameni de pe aici ar avea mari suspiciuni faţă de un interval de timp nejustificat ca acesta, spuse Brady. Unii şi-ar putea închipui că ai stat în biroul sau în maşina cuiva, în timp ce respectivul fotografia carnetul lui Goethe sau îţi dădea instrucţiuni. Ai făcut aşa ceva? Presupun că a venit momentul să ne spui dacă ai făcut-o. Niciodată nu va fi un moment propice, dar acesta nu este cel mai rău.

— Nu.

— Nu, ce? Nu vrei să vorbeşti?

— Nu s-a întâmplat aşa ceva.

— În orice caz, ceva s-a întâmplat. Îţi aminteşti ce-ţi trecea prin minte în timp ce umblai creanga?

— Goethe. Să-l public. Că va demola templul dacă ar fi fost nevoit.

— Care templu? Am putea lăsa metafizica deoparte pentru o clipă?

— Katia. Copiii. Că i-ar antrena în căderea sa dacă ar fi prins. Nu ştiu cine are dreptul să procedeze aşa. Nu reuşesc să înţeleg.

— Aşa că ai umblat creanga şi ai încercat să înţelegi?

Poate că Barley a umblat creanga, poate că nu. Oricum, tăcea din gură.

— N-ar fi fost mai normal să predai carnetul întâi şi să înţelegi problemele tale de etică după aceea? Mă surprinde că mai erai în stare să gândeşti limpede cu chestia aceea care ardea în sacoşa ta. Nu vreau să spun că vreunul dintre noi este foarte logic în astfel de situaţii, dar, chiar după legile nelogicii, cred că te-ai băgat într-o situaţie foarte neplăcută. Cred că ai făcut ceva. Cred că şi tu crezi la fel.

— Am cumpărat o pălărie.

— Ce fel de pălărie?

— O căciulă de blană. O căciulă de damă.

— Pentru cine?

— Pentru Miss Coad.

— O iubită de a ta?

— E menajeră la casa conspirativă din Knightsbridge, interveni Ned înainte ca Barley să poată răspunde.

— Unde ai cumpărat-o?

— În drumul dintre staţia de tramvai şi hotel. Nu ştiu unde. Un magazin.

— Atâta tot?

— Doar o căciulă. O singură căciulă.

— Cât timp ţi-a luat?

— Am stat la coadă.

— Cât a durat?

— Nu ştiu.

— Ce ai mai făcut?

— Nimic. Am cumpărat o căciulă.

— Minţi, Barley! Nu grav, dar mai mult ca sigur minţi. Ce ai mai făcut?

— I-am telefonat.

— Lui Miss Coad?

— Katiei.

— De unde?

— De la poştă.

— De la care?

Ned duse o mână la frunte, ca şi cum ar fi vrut să-şi apere ochii de soare. Dar furtuna bătea din plin şi, dincolo de ferestre, atât oceanul, cât şi cerul erau negre.

— Nu ştiu. Una mare. Avea cabine telefonice sub un fel de galerie de fier.

— I-ai telefonat la birou sau acasă?

— La birou. Era în timpul programului.

— De ce n-am auzit lucrurile astea pe înregistrare?

— Am închis aparatul.

— Care a fost scopul apelului tău?

— Voiam să mă asigur că e în regulă.

— Şi cum ai aflat?

— Am spus alo. Ea a spus alo. I-am spus că mă găseam la Leningrad. Că am întâlnit persoana. Că treaba mergea bine. Oricine ar fi ascultat, ar fi crezut că mă refer la Henziger. Dar Katia ştia că mă refer la Goethe.

— Mi se pare foarte logic, spuse Brady zâmbind indulgent.

— Mi-am luat la revedere până la viitorul târg de carte de la Moscova şi i-am spus să aibă grijă de ea. A spus că aşa va face. Va avea grija de ea, vreau să spun. La revedere.

— Altceva?

— I-am spus să distrugă volumele din Jane Austen pe care i le adusesem. Am pretextat că era o ediţie greşită, că o să-i aduc altele.

— De ce ai făcut asta?

— Volumele conţineau întrebări pentru Goethe inserate în text. Erau duplicatele întrebărilor din volumul broşat pe care el n-a vrut să-l ia de la mine. Pentru cazul în care îl contacta ea, şi nu eu. Reprezenta un pericol pentru ea. Întrucât Goethe nu avea de gând să răspundă la aceste întrebări, nu voiam ca aceste volume să rămână la ea acasă.

În încăpere nu mişca nimic. Nu se auzea decât vântul venind dinspre ocean, făcând să scârţâie geamurile şi să crape copertina.

— Cât a durat convorbirea ta cu Katia, Barley?

— Nu ştiu.

— Cât te-a costat?

— Nu ştiu. Am plătit la ghişeu. Două