― Nu contează, sunt poliţist!

― Aha. Bine, cum doriţi.

Drumul era însă blocat de maşinile ce veneau din sens invers. Furnica impregnată cu substanţa radioactivă ajunsese deja la limita razei de percepţie. Ziarista şi comisarul săriră din mers, ceea ce, la o asemenea viteză, nu reprezenta nici un pericol. Méliès îi aruncă şoferului o bancnotă, fără să se mai sinchisească de rest. Şoferul îşi zise, în timp ce dădea în marşarier, că, deşi erau ciudaţi, clienţii săi nu erau în nici un caz zgârciţi.

Reuşiseră să regăsească semnalul. Coloana înainta într-adevăr spre pădurea Fontainebleau.

Jacques Méliès şi Laetitia Wells ajunseră într-o zonă cu căsuţe amărâte, luminate de felinare. Pe străzile cartierului aceluia sărac nu era ţipenie. În schimb, în spatele gardurilor erau o mulţime de câini care-i lătrau când treceau prin dreptul lor. Majoritatea erau ciobăneşti germani, mari şi degeneraţi din pricina încrucişărilor consangvine repetate în scopul de păstrare a purităţii rasei, care se apucau să hămăie sărind şi izbindu-se de porţi de cum vedeau vreun om pe stradă.

Lucrul acesta îi provocă o teamă cumplită lui Jacques Méliès, pe care fobia de lupi de care suferea îl făcea să fie înconjurat de un nor de feromoni de spaimă, simţit din plin de către câini, care încercau astfel o poftă şi mai mare de a-l muşca.

Câţiva săreau în sus, încercând să treacă peste gard, în timp ce alţii se sforţau să sfâşie cu colţii stinghiile de lemn.

― Ţi-e teamă de câini? îl întrebă ziarista pe comisar, care se făcuse livid. Stăpâneşte-te, acum chiar că nu e momentul să-ţi dai în petic: Vrei să le pierdem pe furnici?

Chiar în clipa aceea, un ciobănesc german uriaş începu să latre mai tare decât toţi ceilalţi. Crestând ulucile cu molarii săi masivi, câinele izbutise să despice o scândură. Ochii i se învârteau înnebuniţi în orbite. Cineva care emitea atâtea mirosuri de spaimă constituia o provocare în toată regula. Ciobănescul acesta mai întâlnise şi până atunci în cale copii înspăimântaţi sau bunicuţe care grăbeau pasul într-un mod plin de înţelesuri, dar nimeni nu mirosise vreodată atât de puternic a victimă virtuală ca cel de acum.

― Ce te-a apucat, comisare?

― Nu... nu pot să merg mai departe.

― Glumeşti, nu e decât un câine.

Ciobănescul german se înverşuna mai departe asupra gardului. O a doua scândură fu sfărâmată între colţii săi. Dinţii strălucitori, ochii înroşiţi, urechile negre şi ascuţite: pentru mintea lui Méliès, el nu putea fi decât un lup turbat ― acela care se afla pe vremuri în fundul patului său de copil.

Capul câinelui răzbătu printre uluci, urmat de o labă şi apoi de tot corpul. Ajunsese acum cu totul afară şi se năpustise spre el alergând foarte repede. Lupul turbat era liber. Între dinţii ascuţiţi ai fiarei şi gâtul moale al omului nu mai exista nici un obstacol.

Animalul sălbatic şi omul civilizat se aflau faţă în faţă.

Jacques Méliès se făcu alb ca varul şi înţepeni.

Laetitia păşi la timp între câine şi poliţist şi pironi animalul cu o privire mov îngheţată, care spunea: "Nu mi-e frică de tine."

Stătea acolo, dreaptă, cu umerii depărtaţi, în poziţia celor siguri de sine, cu atitudinea şi privirea dură pe care le avusese dresorul de la crescătorie odinioară, când îl învăţase pe ciobănescul german să apere o locuinţă.

Cu coada între picioare, animalul făcu stânga-mprejur şi se întoarse temător îndărătul gardului.

Méliès era încă palid şi tremura tot de spaimă şi de frig. Fără să stea pe gânduri, Laetitia îl luă în braţe pentru a-l linişti şi încălzi, la fel cum ar fi făcut cu un copil, strângându-l până când comisarul zâmbi.

― Suntem chit. Te-am salvat de câine, m-ai salvat de oameni. Vezi bine că avem nevoie unul de celălalt.

― Repede, semnalul!

Licărirea verde era pe punctul de-a ieşi din cadrul ecranului. O luară la fugă până când o văzură revenind la loc în centrul cercului.

Căsuţele se înşiruiau una după alta, având uneori câte o tăbliţă pe uşă: "Sam'suffit" sau "Do mi şi la do re". Şi, peste tot, câini, peluze prost îngrijite, cutii de scrisori din care se revărsau prospecte, mese de ping-pong părăginite, frânghii de rufe cu cleşti agăţaţi şi, ici, colo, remorci de camping lăsate într-o rână. Singurul semn de viaţă omenească era lumina albastră a televizoarelor, ce se întrezărea prin ferestre.

Furnica radioactivă gonea sub picioarelor lor, prin canale. Pădurea era tot mai aproape. Poliţistul şi ziarista se ţineau scai de semnal.

Cotiră pe o stradă ce se dovedi din prima clipă la fel ca toate celelalte din cartier. Pe obişnuita tăbliţă scria "Strada Phoenix". Printre locuinţe începură, totuşi, să se întrevadă câteva prăvălii. Într-un fast-food, cinci adolescenţi adăstau în faţa unor cutii de bere de 6 grade. Pe eticheta sticlelor se putea citi: "Atenţie: orice abuz poate fi periculos." Aceeaşi inscripţie se etala pe pachetele de ţigări. Guvernul intenţiona să lipească în curând nişte etichete similare pe pedalele de acceleraţie ale maşinilor şi chiar şi pe armele cu vânzare liberă.

Trecură prin faţa supermagazinului "Templul consumaţiei", a cafenelei "Unde se întâlnesc prietenii" şi se opriră în faţa unui magazin de jucării.

― S-au oprit chiar acum. Aici.

Aruncară o privire de jur-împrejur. Prăvălia avea un aspect bătrânicios. În vitrină erau expuse articole prăfuite, aruncate parcă la grămadă: iepuri de pluş, jocuri de societate, maşini în miniatură, păpuşi, soldaţi de plumb, costume de cosmonauţi sau de zâne, obiecte de păcăleli şi pozne.... O ghirlandă anacronică, multicoloră, clipea neîncetat deasupra dezordinii acesteia.

― Sunt aici. Sunt sigur aici. Punctul verde a încetat să mai clipească.

Méliès strânse mâna Laetitiei gata să o frângă:

― I-am prins!

De bucurie, îi sări de gât şi ar fi sărutat-o, dacă ea nu l-ar fi respins.

― Păstrează-ţi sângele rece, comisare. Încă nu ne-am încheiat treaba.

― Sunt aici. Priveşte, semnalul e în continuare activ, dar nu se mai deplasează.

Ea dădu din cap şi îşi ridică privirile. Pe faţada magazinului scria cu litere mari de neon albastru: "La Arthur, regele jucăriilor".

143. LA BEL-O-KAN

La Bel-o-kan, o