Se întoarse pe călcâie şi ieşi din biserică, pierzându-se în aglomeraţia din Trafalgar Square.

Prinţesa Bea era „acasă” în după-amiezile de marţi, la ora ceaiului. Acesta era momentul în care treceau prietenele ei ca să discute despre petrecerile pe la care fuseseră şi să facă paradă cu ţinutele lor de zi. Maud era obligată să participe, la fel ca şi mătuşa Herm, fiind amândouă rude sărace care trăiau din generozitatea lui Fitz. Conversaţia i se părea lui Maud şi mai ridicolă astăzi, când tot ce-şi dorea ea era să afle dacă va izbucni sau nu un război.

Salonaşul din casa de pe Mayfair era modern. Bea căuta să rămână mereu în pas cu moda amenajărilor interioare. Scaune şi canapele din bambus, asortate, erau aranjate pentru a forma mici grupuri de discuţii, cu spaţiu suficient între ele, astfel ca oamenii să se mişte fără probleme. Tapiţeria avea un model mov, discret, iar covorul era maro deschis. Pereţii nu erau acoperiţi cu tapet, ci vopsiţi într-un bej odihnitor. Nu se vedea nicio îngrămădeală victoriană de fotografii înrămate, ornamente, perne şi vaze. Oamenii cu gust spuneau că nu trebuie să-ţi arăţi prosperitatea aglomerându-ţi camerele cu obiecte. Maud era de acord.

Bea vorbea cu ducesa de Sussex despre amanta premierului, Venetia Stanley. Ar fi trebuit să fie îngrijorată, se gândi Maud; dacă Rusia avea să intre în război, fratele ei, prinţul Andrei, era nevoit să meargă la luptă. Însă Bea părea complet lipsită de griji. Ba chiar arăta deosebit de strălucitoare în ziua aceea. Poate că avea un amant. Nu era ceva neobişnuit în cercurile înaltei societăţi, unde multe căsătorii erau aranjate. Unii oameni îi dezaprobau pe adulteri – ducesa ar fi tăiat pentru totdeauna de pe lista invitaţilor o asemenea femeie –, însă alţii închideau ochii. Totuşi, Maud nu credea că Bea ar fi genul de femeie care să aibă un amant.

Fitz intră pentru ceai – după ce scăpase din Camera Lorzilor vreme de o oră – şi Walter îl urmă îndeaproape. Erau amândoi eleganţi în costumele lor cu veste gri. Fără să vrea, Maud şi-i închipui pe amândoi în uniforme militare. Dacă războiul se extindea, ar fi trebuit să lupte amândoi – aproape sigur fiecare de altă parte a baricadei. Ar fi fost ofiţeri, dar niciunul dintre ei nu ar fi căutat să obţină un post sigur la cartierul general: amândoi ar fi vrut să-şi conducă oamenii în bătălie. Cei doi bărbaţi pe care îi iubea ar fi putut sfârşi împuşcându-se unul pe celălalt. Se cutremură. Nici nu voia să se gândească la aşa ceva.

Maud îi evită privirea lui Walter. Avea senzaţia că femeile mai intuitive din cercul lui Bea observaseră cât de mult timp îşi petrecea vorbind cu el. Nu o deranjau suspiciunile lor – oricum aveau să afle adevărul cât de curând –, însă nu voia ca zvonul să ajungă la urechile lui Fitz înainte de a fi anunţat oficial. S-ar fi putut simţi extrem de jignit. Aşa că încercă să îşi ascundă sentimentele.

Fitz se aşeză lângă ea. Căutând un subiect de conversaţie care să nu-l implice pe Walter, se gândi la Tŷ Gwyn şi întrebă:

— Ce s-a întâmplat cu menajera ta galeză, Williams? A dispărut deodată şi, când i-am întrebat pe ceilalţi servitori, mi-au răspuns în termeni cât se pate de vagi.

— A trebuit să mă descotorosesc de ea, rosti Fitz.

— O! făcu Maud surprinsă. Nu ştiu de ce, dar mi se păruse că îţi place de ea.

— Nu în mod deosebit.

Fitz părea stânjenit.

— Ce a făcut ca să te supere?

— A suferit consecinţele pierderii castităţii.

— Fitz, nu mai fi aşa pompos! râse Maud. Vrei să spui că a rămas însărcinată?

— Vorbeşte mai încet, te rog. Ştii cum este ducesa.

— Biata Williams! Cine este tatăl?

— Draga mea, chiar crezi că am întrebat?

— Nu, sigur că nu. Sper să „îi fie alături”, cum se zice.

— Nu am de unde să ştiu. Este o servitoare, pentru numele lui Dumnezeu!

— În mod normal, nu eşti atât de nepăsător faţă de servitorii tăi.

— Imoralitatea nu trebuie răsplătită.

— Mie îmi plăcea de Williams. Era mai inteligentă şi mai interesantă decât majoritatea acestor femei de societate.

— Nu fi absurdă!

Maud nu mai insistă. Dintr-un motiv anume, Fitz pretindea că nu îi pasă de Williams. Însă nu-i plăcea niciodată să se explice şi era inutil să îl presezi.

Walter veni lângă ei, străduindu-se să ţină într-o mână o ceaşcă cu o farfurioară şi o farfurie cu o prăjitură. Îi zâmbi lui Maud, dar i se adresă lui Fitz:

— Îl ştii pe Churchill, nu-i aşa?

— Pe micul Winston? rosti Fitz. Sigur că da. Şi-a început cariera politică în partidul meu, dar a trecut la liberali. Cred că în adâncul sufletului a rămas totuşi conservator.

— Vinerea trecută a luat cina cu Albert Ballin. Aş vrea să ştiu ce a avut Ballin de zis.

— Îţi pot spune eu – Winston a spus tuturor, oricum. În caz de război, Ballin a spus că, dacă Marea Britanie nu intervine, Germania promite să lase Franţa intactă după terminarea conflagraţiei, fără să mai ia teritorii suplimentare – spre deosebire de data trecută, când a anexat Alsacia şi Lorraine.

— Aha, spuse Walter satisfăcut. Îţi mulţumesc. De câteva zile tot încerc să aflu asta.

— Ambasada voastră nu ştia?

— Acest mesaj a fost gândit astfel încât să ocolească orice canal diplomatic normal, evident.

Maud era intrigată. Părea să fie o formulă încurajatoare prin care Marea Britanie să rămână în afara oricărui război european. Poate că Fitz şi Walter nu aveau să se împuşte unul pe celălalt, până la urma urmei. Ea interveni în discuţie:

— Ce a răspuns Winston?

— Nu s-a angajat cu nimic, spuse Fitz. A transmis conversaţia celorlalţi membri ai cabinetului, dar nu a fost discutată.

Maud fu cât pe ce să întrebe indignată de ce nu, când îşi făcu apariţia Robert von Ulrich, cu o înfăţişare îngrozită, de parcă tocmai ar fi aflat de moartea cuiva drag.

— Ce naiba a păţit Robert? rosti Maud când el se înclină în faţa lui Bea.

El se întoarse pentru a se adresa tuturor celor din încăpere.

— Austria a declarat război Serbiei, anunţă el.

Pentru o clipă, Maud simţi că lumea