s-a oprit în loc. Nimeni nu se mişcă şi nimeni nu scoase o vorbă. Ea se uită la gura lui Robert, sub acea mustaţă răsucită, şi îşi dori ca el să îşi retragă cuvintele. Apoi, ceasul de pe poliţă anunţă ora exactă şi un murmur de consternare se înălţă dintre bărbaţii şi femeile din cameră.

Lacrimile îi umplură ochii lui Maud. Walter îi oferi o batistă albă, împăturită cu grijă. Ea îi zise lui Robert:

— Va trebui să mergeţi la luptă.

— Cu siguranţă, răspunse Robert.

Deşi o spuse pe un ton energic, de parcă ar fi confirmat o evidenţă, părea totuşi speriat.

Fitz se ridică în picioare.

— Mai bine mă întorc la Cameră să aflu ce se petrece.

Şi alţii se scuzară şi îşi luară rămas-bun. În învălmăşeala generală, Walter îi spuse încet lui Maud:

— Propunerea lui Albert Ballin a devenit de zece ori mai importantă.

Maud era de aceeaşi părere.

— Putem să facem ceva?

— Trebuie să ştiu ce crede cu adevărat guvernul britanic despre această propunere.

— Voi încerca să aflu.

Era bucuroasă că i se oferea o şansă de a face ceva.

— Trebuie să mă întorc la ambasadă.

Maud îl urmări pe Walter cum pleacă, dorindu-şi să-l fi putut săruta de rămas-bun. Majoritatea invitaţilor plecară în acelaşi timp, iar Maud se retrase în camera ei de la etaj.

Îşi scoase rochia şi se întinse pe pat. Gândul că Walter va merge la război o făcu să plângă neputincioasă. După o vreme adormi plângând.

Când se trezi, era deja vremea să plece. Fusese invitată la serata muzicală a lui Lady Glenconner. Era tentată să rămână acasă, apoi realiză că ar fi putut da peste un ministru sau doi în casa familiei Glenconner. Ar fi putut afla ceva folositor pentru Walter. Se ridică şi se îmbrăcă.

Ea şi mătuşa Herm luară trăsura lui Fitz şi porniră prin Hyde Park spre Queen Anne’s Gate, unde locuia familia Glenconner. Printre oaspeţi se număra şi prietenul lui Maud, Johnny Remarc, secretar adjunct la Biroul de Război; însă şi mai important era că se afla acolo Sir Edward Grey. Maud se hotărî să vorbească imediat cu el despre Albert Ballin.

Muzica începu înainte să apuce s-o facă şi ea se aşeză ca să asculte. Campbell McInnes interpreta fragmente din Händel – un compozitor german care îşi petrecuse aproape toată viaţa la Londra, se gândi Maud cu o ironie amară.

Îl urmări pe ascuns pe Sir Edward în timpul recitalului. Nu îl plăcea prea mult: făcea parte dintr-un grup politic numit Imperialiştii Liberali, mai tradiţionalist şi mai conservator decât restul partidului. Totuşi, simţea o uşoară compasiune pentru el. Nu era niciodată prea voios, însă în această seară chipul său cadaveric era de-a dreptul livid, ca şi cum ar fi purtat povara întregii lumi pe umerii săi – ceea ce chiar aşa şi era, bineînţeles.

McInnes interpreta bine şi Maud se gândi cu regret cât de mult i-ar fi plăcut lui Walter dacă nu ar fi fost prea ocupat ca să vină.

De îndată ce se termină partitura, ea îl abordă pe ministrul de externe.

— Domnul Churchill mi-a spus că v-a transmis un mesaj interesant din partea lui Albert Ballin, rosti ea.

Văzu cum Grey se crispează, dar insistă:

— Dacă nu intervenim într-un război european, germanii promit să nu anexeze niciun teritoriu francez.

— Ceva de genul acesta, zise Grey cu răceală.

Era limpede că Maud atinsese un subiect neplăcut – eticheta îi cerea să îl încheie imediat. Însă aceasta nu era o simplă manevră diplomatică: era vorba despre intrarea lui Fitz şi a lui Walter în război. Aşa că stărui:

— Înţeleg că principala noastră preocupare este ca balanţa puterilor din Europa să nu fie tulburată, aşa că m-am gândit că şi propunerea lui Herr Ballin ne-ar putea mulţumi. M-am înşelat?

— Absolut, rosti el. Este o propunere infamă! zise el de-a dreptul revoltat.

Maud se simţi descumpănită. Cum putea să o respingă? Oferea un licăr de speranţă! îi zise:

— Vreţi să-i explicaţi unei simple femei, care nu înţelege aceste chestiuni la fel de uşor ca dumneavoastră, de ce spuneţi asta pe un ton atât de definitiv?

— Dacă am face ce a sugerat Ballin, ar însemna să înlesnim invadarea Franţei de către Germania. Am fi complici. Ar fi o trădare sordidă a unui prieten.

— Ah, spuse ea, cred că înţeleg. Este ca şi cum cineva ar spune: „O să-ţi jefuiesc vecinul, dar dacă nu intervii, promit să nu-i ard şi casa”. Aşa este?

Grey deveni ceva mai cald.

— O analogie reuşită, rosti el cu un surâs scheletic. O voi folosi şi eu.

— Vă mulţumesc, zise Maud.

Se simţea extrem de dezamăgită şi ştia că asta i se citeşte pe chip, însă nu se putea abţine. Rosti pe un ton sumbru:

— Din păcate, asta ne lasă periculos de aproape de război.

— Mă tem că da, încuviinţă ministrul de externe.

(V)

La fel ca majoritatea parlamentelor din lume, Parlamentul Marii Britanii avea două camere. Fitz făcea parte din Camera Lorzilor, care cuprindea marea nobilime, episcopii şi judecătorii în vârstă. Camera Comunelor era constituită din reprezentaţi aleşi cunoscuţi drept membri ai parlamentului. Ambele camere se întruneau în Palatul Westminster, o clădire construită în stil gotic victorian, cu un turn cu ceas. Ceasul se numea Big Ben, deşi Fitz atrăgea cu drag atenţia tuturor că acesta era de fapt numele marelui clopot.

Când Big Ben bătu ceasul amiezii, miercuri, pe 29 iulie, Fitz şi Walter comandară un vin de Xeres înainte de prânz, pe terasa de lângă Tamisa cea urât mirositoare. Fitz privea cu satisfacţie palatul, la fel ca întotdeauna: era extraordinar de mare, bogat şi solid, la fel ca imperiul condus de pe coridoarele şi din camerele sale. Clădirea părea să poată rezista o mie de ani – însă avea să reziste oare şi imperiul tot atât? Fitz tremura când se gândea la toate ameninţările cu care se confrunta: sindicalişti care agitau gloatele, mineri grevişti, kaizerul, Partidul Laburist, irlandezii, feministele militante – chiar propria sa soră. Totuşi, nu dădea glas unor asemenea îngrijorări, mai ales că oaspetele său era un străin.

— Locul ăsta este ca un club, rosti el pe un ton destins. Are baruri, săli de mese şi o bibliotecă pe cinste; şi numai oamenii potriviţi au voie înăuntru.

Un parlamentar laburist trecu pe lângă ei exact în acel moment, împreună cu un