— Deşi uneori mai sunt şi scursuri care scapă de vigilenţa portarului.

Walter fierbea să-i împărtăşească vestea.

— Ai auzit? zise el. Kaizerul a făcut stânga-împrejur.

Fitz nu auzise.

— În ce sens?

— Spune că replica sârbilor nu mai lasă loc de război şi că austriecii trebuie să se oprească la Belgrad.

Fitz era suspicios în privinţa planurilor de pace. Principala lui grijă era ca Marea Britanie să îşi menţină poziţia de primă putere a lumii. Se temea că guvernul liberal ar fi putut pierde această poziţie, dintr-o credinţă stupidă cum că toate naţiunile lumii aveau acelaşi drept de suveranitate. Sir Edward Grey era destul de rezonabil, însă putea fi copleşit de aripa stângă a partidului – condusă de Lloyd George, cel mai probabil – şi atunci orice ar fi devenit posibil.

— Să se oprească la Belgrad, rosti el, căzut pe gânduri.

Capitala se afla la graniţă: ca să o ocupe, armata austriacă nu ar fi trebuit să se aventureze mai mult de o milă în interiorul teritoriului Serbiei. Ruşii ar fi putut fi convinşi să privească incidentul drept o acţiune poliţienească locală care nu îi ameninţa cu nimic.

— Mă întreb…

Fitz nu voia război, însă o parte din el se bucura de această perspectivă. Ar fi fost şansa lui de a-şi dovedi curajul. Tatăl său se remarcase în confruntări navale, însă Fitz nu intrase niciodată în focul luptei. Erau anumite lucruri pe care trebuia să le faci înainte să te poţi numi bărbat, iar războiul pentru rege şi patrie se număra printre acestea.

Se apropie de ei un mesager în ţinută de curte – pantaloni scurţi, până la genunchi, şi ciorapi albi de mătase.

— Bună ziua, domnule conte Fitzherbert, spuse el. Invitaţii dumneavoastră au sosit şi s-au dus direct în sala de mese, Înălţimea Voastră.

După ce plecă, Walter îl întrebă:

— De ce îi obligaţi să se îmbrace aşa?

— Este o tradiţie, răspunse Fitz.

Îşi goliră paharele şi intrară înăuntru. Pe coridor se afla un covor roşu, iar pereţii erau căptuşiţi cu pânză. Merseră în sala de mese a pairilor. Maud şi mătuşa Herm erau deja acolo.

Acest prânz fusese ideea lui Maud: Walter nu fusese niciodată în palat, zisese ea. Când Walter se înclină, iar Maud îi zâmbi cu căldură, un gând răzleţ îi trecu prin minte lui Fitz: oare sesiza o urmă de tandreţe între cei doi? Nu, era ridicol. Maud putea face ce voia ea, desigur, însă Walter era mult prea raţional ca să se gândească la o căsătorie anglo-germană în acele vremuri tensionate. În plus, erau ca nişte fraţi.

Când se aşezară, Maud spuse:

— Am fost la clinica ta de copii azi-dimineaţă, Fitz.

El ridică din sprâncene.

— Este clinica mea?

— De vreme ce tu plăteşti pentru ea…

— Din câte-mi amintesc, tu ai fost cea care mi-a spus că ar trebui să existe o clinică în East End pentru mamele cu copii, fără un bărbat care să le întreţină, iar eu am spus că sunt de acord, chiar ar trebui să existe una. De-atunci au început să-mi vină facturile.

— Eşti atât de generos!

Pe Fitz nu-l deranja asta. Un om în poziţia lui trebuia să întreprindă şi acţiuni caritabile şi faptul că Maud făcea toată treaba îl ajuta mult. Nu le spuse celorlalţi că majoritatea mamelor nu erau căsătorite şi nici nu fuseseră vreodată: nu voia ca mătuşa sa, ducesa, să se simtă ofensată.

— N-o să ghiceşti cine a venit acolo azi-dimineaţă, continuă Maud. Williams, menajera de la Tŷ Gwyn.

Lui Fitz îi îngheţă sângele în vine. Maud adăugă pe un ton voios:

— Doar ce-am vorbit de ea azi-noapte!

Fitz încercă să-şi păstreze pe chip o expresie de indiferenţă rece. Însă Maud, ca majoritatea femeilor, se pricepea destul de bine să-l citească. Nu voia ca sora lui să bănuiască adevărata sa relaţie cu Ethel: era mult prea stânjenitor.

Ştia că Ethel se află în Londra. Îşi găsise o casă în Aldgate şi Fitz îl însărcinase pe Solman să o cumpere în numele ei. Fitz se temuse de situaţia jenantă în care ar fi putut da ochii cu Ethel pe stradă, dar iată că Maud fusese cea care se întâlnise cu ea.

De ce se dusese la clinică? Spera că nu păţise nimic.

— Sper că nu este bolnavă, rosti el, încercând să-şi facă întrebarea să sune doar curtenitor, nu şi iscoditor.

— Nimic grav, îi zise Maud.

Fitz ştia că femeile însărcinate pot suferi mici neplăceri. Bea sângerase puţin şi se îngrijorase, însă profesorul Rathbone îi spusese că asta se poate întâmpla adeseori pe la trei luni şi că, de obicei, nu înseamnă nimic, dar că ar fi fost mai bine să nu se extenueze – nu că ar fi existat pericolul ca Bea să facă asta.

Walter zise:

— Îmi amintesc de Williams – păr cârlionţat şi zâmbet neobrăzat. Cine este soţul?

Maud răspunse:

— Un valet care a vizitat Tŷ Gwyn împreună cu stăpânul lui acum câteva luni. Numele său este Teddy Williams.

Fitz se simţi uşor fâstâcit. Deci Ethel îşi numise soţul fictiv Teddy! Îşi dorea ca Maud să nu o fi întâlnit. Voia să o uite pe Ethel. Însă ea pur şi simplu nu dispărea. Pentru a-şi ascunde stânjeneala, se făcu că se uită după un chelner.

Îşi zise că nu are de ce să fie atât de afectat. Ethel era o servitoare, iar el era conte. Oamenii de rang înalt profitaseră dintotdeauna de orice prilej de desfătare. Asemenea lucruri se întâmplau de sute, probabil chiar de mii de ani. Ce prostie să se emoţioneze din această cauză!

Schimbă subiectul, repetând pentru doamne veştile primite de la Walter în legătură cu kaizerul.

— Şi eu am auzit asta, confirmă Maud. Doamne, sper ca austriecii să îl asculte, adăugă ea cu fervoare.

Fitz ridică din sprâncene.

— De ce eşti atât de pătimaşă?

— Nu vreau să fii împuşcat! spuse ea. Şi nu vreau ca Walter să ne fie duşman.

Glasul i se poticni. Femeile erau atât de emotive…

Walter rosti:

— Se întâmplă cumva să ştiţi, Lady Maud, cum a fost primită sugestia kaizerului de către Asquith şi Grey?

Maud îşi veni în fire.

— Grey spune că, în combinaţie cu propunerea sa de organizare a unei conferinţe a celor patru puteri, ar putea preveni războiul.

— Excelent! exclamă Walter. Asta şi speram.

Era nerăbdător ca un băieţandru, iar expresia de pe chipul lui îi amintea lui Fitz de vremea în care