fuseseră colegi de şcoală. Walter avusese aceeaşi expresie şi când câştigase Premiul pentru Muzică în Ziua Discursului.

Mătuşa Herm rosti:

— Aţi văzut că acea îngrozitoare doamnă Caillaux a fost declarată nevinovată?

Fitz era uluit.

— Nevinovată? Dar l-a împuşcat pe omul acela! S-a dus într-un magazin, a cumpărat o armă, a încărcat-o, s-a dus la biroul ziarului Le Figaro, a cerut să îl vadă pe redactor şi l-a împuşcat – cum să nu fie vinovată?

Mătuşa Herm răspunse:

— Ea a zis: „Armele acestea se declanşează din senin”. Sincer vă spun!

Maud râse.

— Probabil că asta a plăcut juriului, rosti Fitz.

Era deranjat că Maud râdea. Juriile capricioase erau o ameninţare la adresa unei societăţi disciplinate. Crima nu trebuia tratată cu atâta uşurinţă.

— Specific franţuzesc, adăugă el dezgustat.

— Eu o admir pe doamna Caillaux, rosti Maud.

Fitz mormăi dezaprobator.

— Cum poţi spune aşa ceva despre o criminală?

— Cred că oamenii ar trebui să împuşte mai mulţi redactori de ziare, explică Maud pe un ton voios. Poate că aşa s-ar mai îmbunătăţi calitatea presei.

(VI)

Walter era încă plin de speranţă în ziua următoare, joi, când se duse să îl vadă pe Robert.

Kaizerul ezita tocmai acum, în pragul războiului, în ciuda presiunii exercitate de oameni ca Otto. Ministrul de război Erich von Falkenhayn ceruse o declaraţie Zustand drohender Kriegsgefahr, un document preliminar care ar fi aprins scânteia războiului – însă kaizerul refuzase, considerând că un conflict general ar fi putut fi evitat dacă austriecii se opreau la Belgrad. Iar când ţarul Rusiei ordonase mobilizarea armatei, Wilhelm îi trimisese o telegramă personală, prin care îl ruga să reexamineze situaţia.

Cei doi monarhi erau veri. Mama kaizerului şi soacra ţarului erau surori, ambele fiind fiice ale reginei Victoria. Kaizerul şi ţarul comunicau în engleză, spunându-şi „Nicky” şi „Willy”. Ţarul Nicolae fusese înduplecat de mesajul vărului său Willy, hotărând să contramandeze ordinul de mobilizare.

Dacă ar fi rămas amândoi fermi pe poziţie, atunci viitorul ar fi putut fi luminos atât pentru Walter şi Maud, cât şi pentru alte milioane de oameni care voiau doar să trăiască în pace.

Ambasada Austriei se afla într-una dintre cele mai impunătoare case din prestigioasa Belgrave Square. Walter fu condus în biroul lui Robert. Mereu îşi împărtăşeau veştile unul altuia. Nici nu aveau de ce să n-o facă: popoarele lor erau aliate.

— Kaizerul pare hotărât să facă să funcţioneze planul său de „oprire la Belgrad”, rosti Walter pe când se aşeza. Apoi pot fi rezolvate toate problemele rămase.

Robert nu îi împărtăşea optimismul.

— Planul nu are sorţi de izbândă, zise el.

— De ce nu?

— Nu avem de gând să ne oprim la Belgrad.

— Pentru Dumnezeu! exclamă Walter. Eşti sigur?

— Este un subiect care va fi discutat de miniştrii din Viena mâine dimineaţă, dar mă tem că rezultatul este stabilit dinainte. Nu ne putem opri la Belgrad fără garanţii din partea Rusiei.

— Garanţii? spuse Walter indignat. Trebuie să vă opriţi din luptă şi apoi să discutaţi despre probleme. Nu puteţi cere garanţii dinainte!

— Mă tem că noi nu vedem lucrurile aşa, rosti Robert băţos.

— Dar noi suntem aliaţii voştri! Cum puteţi să ne respingeţi planul de pace?

— Foarte uşor. Gândeşte-te puţin! Ce puteţi face voi? Dacă Rusia se mobilizează, vă simţiţi ameninţaţi şi sunteţi siliţi să vă mobilizaţi şi voi.

Walter era gata să protesteze, însă îşi dădu seama că Robert avea dreptate. Armata rusă, odată mobilizată, reprezenta o ameninţare mult prea mare.

Robert continuă fără scrupule:

— Trebuie să luptaţi de partea noastră, fie că vreţi, fie că nu. Arboră o expresie spăşită: Iartă-mă dacă par arogant. Nu fac decât să spun lucrurilor pe nume.

— La dracu’, zise Walter.

Îi venea să plângă. Se agăţase de acest firicel de speranţă, însă cuvintele sumbre ale lui Robert i-l spulberaseră.

— Lucrurile se îndreaptă în direcţia greşită, nu-i aşa? spuse el. Cei care îşi doresc pacea vor pierde.

Glasul lui Robert se schimbă şi el păru să se întristeze brusc.

— Eu am ştiut asta de la bun început, rosti el. Austria trebuie să atace.

Robert păruse până acum nerăbdător, nu trist. Ce se schimbase? Tatonând terenul, Walter zise:

— Ai putea să fii silit să părăseşti Londra.

— La fel şi tu.

Walter dădu din cap aprobator. Dacă Marea Britanie intra în război, toţi angajaţii ambasadelor Austriei şi Germaniei trebuiau să se întoarcă imediat acasă. Îşi coborî vocea:

— E cineva… de care o să-ţi fie dor în mod deosebit?

Robert încuviinţă şi lacrimile îi umplură ochii.

Walter se hazardă, încercând să ghicească:

— Lordul Remarc?

Robert râse fără haz.

— Este atât de evident?

— Numai pentru cineva care te cunoaşte.

— Eu şi cu Johnny credeam că suntem discreţi. Robert clătină din cap, nefericit: Măcar tu te poţi căsători cu Maud.

— Aş vrea să fi putut.

— De ce nu?

— O căsătorie între un german şi o englezoaică acum, când popoarele noastre sunt în război? Toţi cei care o cunosc s-ar feri de ea. Şi eu aş păţi la fel. Pe mine unul nu mă afectează atât de tare, dar nu i-aş putea impune în veci o asemenea soartă ei.

— Faceţi-o în secret.

— La Londra?

— Căsătoriţi-vă în Chelsea. Nimeni nu vă ştie acolo.

— Nu trebuie să fii rezident ca să faci asta?

— Trebuie să oferi un plic cu numele tău şi cu o adresă locală. Eu locuiesc în Chelsea – îţi pot da o scrisoare adresată domnului von Ulrich.

Scotoci printr-un sertar al biroului şi spuse:

— Poftim. O factură de la croitorul meu, adresată domnului Von Ulrich. Ei cred că Von este prenumele meu.

— S-ar putea să nu mai fie timp.

— Poţi obţine un certificat special.

— O, Doamne! exclamă Walter.

Era uluit.

— Ai dreptate. Chiar îl pot obţine.

— Trebuie să mergi la primărie.

— Da.

— Vrei să te conduc?

Walter rămase o clipă pe gânduri, apoi rosti:

— Da, te rog.

(VII)

— Generalii au câştigat, rosti Anton, stând în picioare în faţa cavoului lui Edward Confesorul, în Westminster Abbey, vineri, 31 iulie. Ţarul a cedat ieri după-amiază. Ruşii se mobilizează.

Era ca o condamnare la moarte. Walter simţi cum îi îngheaţă inima.

— Este începutul sfârşitului, continuă Anton, iar Walter zări în ochii lui sclipirea răzbunării. Ruşii cred că sunt puternici pentru că au cea mai mare armată din lume. Dar au o conducere slabă. O să fie apocalipsa pentru ei.

Era a doua oară în săptămâna aceea când Walter auzea acest cuvânt. Însă de data asta ştia că este cât se poate de justificat. Peste câteva săptămâni, armata rusă de şase milioane de soldaţi – şase milioane – avea să ajungă