la graniţele Germaniei şi ale Ungariei. Niciun conducător din Europa nu putea ignora o asemenea ameninţare. Germania era nevoită să se mobilizeze: kaizerul nu mai avea de ales.

Walter nu mai putea face nimic. La Berlin, statul-major al armatei insista ca Germania să îşi mobilizeze trupele, iar cancelarul, Theobald von Bethmann-Hollweg, promisese că va lua o decizie până în ziua aceea, la amiază. Această veste însemna că nu mai putea lua decât o singură decizie.

Walter trebuia să informeze imediat Berlinul. Se despărţi abrupt de Anton şi ieşi din impunătoarea biserică. Merse cât putu de repede pe străduţa Storey’s Gate, mări pasul în marginea de est a Parcului St. James, apoi urcă în fugă treptele de lângă memorialul ducelui de York şi pe cele de la intrarea în ambasada germană.

Uşa ambasadorului era deschisă. Prinţul Lichnowsky stătea la birou, iar Otto se afla în picioare, lângă el. Gottfried von Kessel vorbea la telefon. Mai erau în încăpere încă o duzină de oameni, iar secretarii intrau şi ieşeau zoriţi.

Walter îşi trase răsuflarea. Gâfâind, îl întrebă pe tatăl său:

— Ce se întâmplă?

— Berlinul a primit un mesaj telegrafic de la ambasada noastră din Sankt Petersburg, în care se spune doar atât: „Prima zi de mobilizare – 31 iulie”. Berlinul încearcă să confirme raportul.

— Ce face von Kessel?

— Ţine deschisă linia telefonică spre Berlin ca să putem afla imediat.

Walter trase adânc aer în piept şi făcu un pas în faţă.

— Excelenţă, îi zise el prinţului Lichnowsky.

— Da?

— Vă pot confirma eu mobilizarea ruşilor. Sursa mea mi-a dat vestea acum nici jumătate de oră.

— În regulă.

Lichnowsky întinse mâna după telefon şi von Kessel i-l dădu.

Walter se uită la ceas. Mai erau zece minute până la ora 11 – la Berlin, asta însemna ora 12, termenul-limită.

Lichnowsky rosti în receptor:

— Mobilizarea ruşilor a fost confirmată de o sursă de încredere de aici.

Ascultă câteva clipe. Încăperea se cufundă în tăcere. Nimeni nu se mişca.

— Da, zise Lichnowsky, într-un final. Am înţeles. În regulă.

Trânti receptorul cu un zgomot ca de tunet.

— Cancelarul a decis, spuse el, apoi repetă cuvintele de care se temuse atât de mult Walter: Zustand drohender Kriegsgefahr. Pregătiţi-vă de un război iminent!

Capitolul 10

1-3 august 1914

(I)

Maud era înnebunită de îngrijorare. În dimineaţa de sâmbătă stătea la masă în casa de pe Mayfair, fără să mănânce nimic. Soarele de vară strălucea prin ferestrele înalte. Decorul ar fi trebuit să fie odihnitor – covoare persane, vopsea galben-verzuie, perdele albastre –, însă nimic nu o putea calma. Venea războiul şi nimeni nu părea în stare să îl oprească: nici kaizerul, nici ţarul, nici Sir Edward Grey.

Bea intră, purtând o rochie de vară transparentă şi un şal de dantelă. Grout, majordomul, îi turnă cafea cu mâinile lui înmănuşate, iar ea luă o piersică dintr-un bol.

Maud se uita în ziar, însă nu putea trece mai departe de titluri. Era prea neliniştită ca să se poată concentra. Azvârli ziarul deoparte. Grout îl ridică şi îl împături cu grijă.

— Nu vă faceţi griji, Înălţimea Voastră, rosti el. O să le administrăm o corecţie pe cinste germanilor dacă trebuie.

Ea se uită urât la el, dar nu zise nimic. Nu avea rost să te cerţi cu servitorii – ei sfârşeau mereu prin a-ţi da dreptate, din consideraţie.

Mătuşa Herm scăpă de el cu tact.

— Sunt sigur că ai dreptate, Grout, rosti ea. Fii drăguţ şi mai adu-ne nişte cornuri fierbinţi.

Fitz intră. O întrebă pe Bea cum se simte, iar ea ridică din umeri. Maud simţi că ceva se schimbase în relaţia lor, dar era prea distrasă ca să se gândească la asta. Îl întrebă imediat pe Fitz:

— Ce s-a întâmplat azi-noapte?

Ştia că el participase la o conferinţă a liderilor conservatori într-o casă de ţară numită Wargrave.

— F.E. ne-a adus un mesaj de la Winston.

F.E. Smith, un parlamentar conservator din Camera Comunelor, era prieten apropiat al liberalului Winston Churchill.

— El a propus formarea unui guvern de coaliţie liberal-conservator.

Maud era şocată. De obicei ştia ce se petrece în cercurile liberale, însă premierul Asquith păstrase secretă această informaţie.

— Este revoltător! exclamă ea. Nu face decât să sporească riscul de război.

Cu un calm enervant, Fitz îşi luă nişte cârnaţi de pe bufetul lateral.

— Aripa stângă a Partidului Liberal este formată din pacifişti. Îmi închipui că Asquith se teme că aceştia vor încerca să-l lege la mâini. Dar nu are suficient sprijin în propriul partid ca să îi reducă la tăcere. La cine poate apela pentru ajutor? Numai la conservatori. Ceea ce explică propunerea unei coaliţii.

De asta se temuse Maud.

— Cum a răspuns Bonar Law la această ofertă?

Andrew Bonar Law era liderul conservator.

— A refuzat-o.

— Slavă Domnului!

— Şi eu l-am sprijinit.

— De ce? Nu vrei ca Bonar Law să aibă un loc în cabinet?

— Eu sper să obţinem mai mult de atât. Dacă Asquith vrea război şi Lloyd George porneşte o rebeliune a aripii stângi, liberalii ar putea ajunge prea dezbinaţi pentru a mai conduce. Şi atunci ce se va întâmpla? Noi, conservatorii, va trebui să preluăm frâiele puterii – iar Bonar Law devine prim-ministru.

Furioasă, Maud zise:

— Nu vezi cum pare să ducă totul spre război? Asquith vrea o coaliţie cu conservatorii pentru că ei sunt mai agresivi. Dacă Lloyd George porneşte o rebeliune împotriva lui Asquith, conservatorii vor prelua oricum puterea. Toată lumea caută să obţină poziţii înalte în loc să militeze pentru pace!

— Dar tu? rosti Fitz. Ai fost la Halkyn House aseară?

Casa contelui de Beauchamp era cartierul general al fracţiunii pacifiste.

Maud se lumină la faţă. Exista până la urmă o rază de speranţă.

— Asquith a convocat o şedinţă a cabinetului azi-dimineaţă.

Era ceva neobişnuit pentru o zi de sâmbătă.

— Morley şi Burns vor o declaraţie că Marea Britanie nu va lupta cu Germania indiferent de circumstanţe.

Fitz clătină din cap.

— Nu pot pune problema aşa. Grey şi-ar da demisia.

— Grey ameninţă mereu cu demisia, dar nu şi-o scrie niciodată.

— Totuşi, nu poţi risca să pierzi un membru al cabinetului acum, când partidul meu aşteaptă pe turnantă, gata să preia puterea.

Maud ştia că Fitz are dreptate. Îi venea să urle de frustrare.

Bea scăpă cuţitul şi scoase un sunet ciudat.

Fitz spuse:

— Eşti bine, draga mea?

Ea se ridică, ţinându-se de stomac. Era palidă la faţă.

— Scuzaţi-mă, rosti ea, ieşind în fugă din cameră.

Maud se ridică şi ea, îngrijorată.

— Mai bine mă duc