relaţiile dintre forurile superioare. Împăraţii romani şi guvernatorii lor nu s-au folosit niciodată de limba autohtonă, radical diferită de limbile semitice şi ariene, poate înrudită cu cea a berberilor din Africa de Nord, şi de scrierea autohtonă; dacă traducerile greceşti trebuiau să fie adăugate documentelor oficiale scrise în egipteană încă din timpul Ptolemeilor, succesorii lor trebuie să fi procedat cel puţin la fel. Ce-i drept, în măsura în care era impus de ritual sau util din alte puncte de vedere, egiptenii se puteau folosi şi de limba naţională, şi de străvechile şi sacrele semne grafice; pe de altă parte, în această veche patrie a întrebuinţării scrisului, limba naţională, singura cunoscută publicului larg, şi scrierea consacrată trebuiau să fie îngăduite în relaţiile cotidiene nu numai pentru redactarea contractelor private, ci şi pentru chitanţele de impozite şi alte asemenea acte. Aceasta era însă o concesie şi elenismul dominant se străduia să-şi lărgească imperiul. Eforturile de a acorda concepţiilor şi tradiţiilor dominante din ţară o expresie general valabilă şi în greacă au conferit în Egipt denumirilor paralele un uz care nu se înregistrează nicăieri altundeva. Toate zeităţile egiptene, ale căror nume nu deveniseră deja curente pentru greci, ca, de exemplu, Isis, au fost înzestrate cu nume greceşti corespunzătoare sau necorespunzătoare; cam jumătate dintre localităţi şi o mulţime de persoane purtau atît un nume indigen, cît şi unul grecesc. Pe această cale elenizarea s-a impus treptat. Pe monumentele păstrate, vechea scriere sacră este întîlnită pentru ultima dată în timpul împăratului Decius, la mijlocul secolului al II-lea; amîndouă au dispărut mult mai repede din uzul comun. Prin aceasta se exprimă neglijarea şi decăderea elementelor autohtone ale civilizaţiei. Apoi, limba naţională, limba copţilor, asemenea celei siriene, a cunoscut în epoca imperială tîrzie o regenerare limitată, datorită introducerii creştinismului şi eforturilor care vizau realizarea unei literaturi popular-creştine; ea s-a menţinut mult timp în localităţile izolate şi în păturile inferioare şi a dispărut abia în secolul al XVII-lea.

În privinţa guvernării trebuie luată în considerare îndeosebi suprimarea curţii şi a reşedinţei, consecinţa necesară a confiscării ţării de către Augustus. A rămas ceea ce putea rămîne. În inscripţiile redactate în limba naţională, deci destinate doar egiptenilor, împăraţii, la fel ca, odinioară, Ptolemeii, sînt desemnaţi ca regi ai Egiptului de Sus şi de Jos şi ca aleşi zeilor egipteni; acestora li se adaugă, spre deosebire de Ptolemei, titlul de Mari Regi7. Timpul era măsurat în Egipt, ca şi pînă atunci, după calendarul încetăţenit, iar cronologia regală a trecut acum în seama împăraţilor romani; cupa de aur, pe care regele o arunca în iunie în apele crescînde ale Nilului, era aruncată acum de viceregele roman. Dar cu aceasta nu se obţinuse prea mult. Împăratul roman nu putea îndeplini rolul regelui egiptean, incompatibil cu poziţia sa în imperiu. Odată cu primul guvernator trimis în Egipt, noul stăpîn al ţării trăi experienţe neplăcute din cauza reprezentării printr-un subordonat; destoinicul ofiţer şi talentatul poet, care nu se putu abţine să nu-şi graveze numele pe piramide, a fost destituit şi-şi găsi sfîrşitul din această cauză. Ridicarea unor bariere era inevitabilă. Asemenea regelui autohton, guvernatorul roman trebuia să conducă afacerile care reveneau principelui conform atît sistemului lui Alexandru8, cît şi structurii principatului; însă nu putea nici să pară, nici să fie rege. Este sigur că această realitate a fost resimţită profund şi înjositor în al doilea oraş al lumii. Simpla schimbare a dinastiei aproape că n-ar fi fost resimţită. Însă o curte asemenea celei a Ptolemeilor, structurată conform ceremonialului faraonilor, regele şi regina în veşmintele lor de zei, pompa procesiunilor sărbătoreşti, recepţia colegiilor sacerdotale şi a soliilor, banchetele de la curte, grandioasele ceremonii de încoronare, ale depunerii jurămîntului, căsătoriei, înmormîntării, funcţiile de curtean ale gardienilor personali şi ale gardianului-şef (ἀρχισωματοφύλαξ), ale primului şambelan (ϵἰσαγγϵλϵύς), ale şefului maeştrilor mesei (ἀρχϵγέατγρος), ale şefului maeştrilor de vînătoare (ἀρχιχυνηγός), verii şi prietenii regelui, cei decoraţi – pentru alexandrini, toate acestea au apus pentru totdeauna odată cu transferarea reşedinţei de pe Nil pe Tibru. Doar cele două faimoase biblioteci alexandrine, cu toate accesoriile şi tot personalul lor, au rămas ca un rest al vechii splendori regale. Este neîndoielnic că deposedarea regenţilor săi a însemnat pentru Egipt pierderi mult mai mari decît pentru Siria; bineînţeles, ambele naţiuni erau în situaţia de a accepta tot ceea ce li se impunea şi atît în cel dintîi, cît şi în cea din urmă nu s-a îndrăznit nici să se conceapă ideea răzvrătirii pentru recîştigarea puterii universale pierdute.

Aşa cum s-a evidenţiat mai sus, administraţia ţării era încredinţată unui „locţiitor”, altfel spus viceregelui; căci deşi noul stăpîn, luînd în considerare poziţia sa din imperiu, s-a abţinut şi în Egipt să-şi însuşească sau să acorde denumirile regale reprezentanţilor săi superiori, în realitate el a deţinut stăpînirea întru totul ca succesor al Ptolemeilor, reunificînd întreaga putere civilă şi militară în mîinile sale şi ale guvernatorului său. Am remarcat deja că nici necetăţenii şi nici senatorii nu puteau ocupa această funcţie; uneori ea a fost încredinţată unor alexandrini, care dobîndiseră dreptul de cetăţenie şi, în mod excepţional, calul de cavaler. În rest, această funcţie le întrecea la început prin rang şi influenţă pe toate celelalte din rîndul magistraturilor nesenatoriale, ulterior fiind întrecută doar de comandamentul gărzii imperiale. În afară de ofiţerii propriu-zişi, a căror situaţie se deosebea de sistemul general doar prin excluderea senatorului şi titulatura inferioară a comandantului legiunii determinată de această realitate (praefectus în loc de legatus), guvernatorul era sprijinit de alţi magistraţi, ale căror prerogative se întindeau, de asemenea, asupra întregului Egipt: un magistrat suprem al justiţiei (iuridicus Aegypti) şi un administrator suprem al finanţelor; şi aceştia erau cetăţeni romani din ordinul ecvestru şi, se pare, nu erau preluaţi din modelul administrativ al Ptolemeilor, ci alăturaţi şi subordonaţi guvernatorului din celelalte provincii imperiale.

Toţi ceilalţi magistraţi răspund numai de diferitele districte, fiind, în principal, preluaţi din sistemul Ptolemeilor. Un simptom remarcabil pentru respingerea tot mai accentuată a