elementului autohton din magistratură în decursul epocii imperiale era desemnarea conducătorilor celor trei provincii, Egiptul de Jos, Egiptul de Mijloc şi Egiptul de Sus, care, înzestraţi asemenea guvernatorului, exceptînd comanda de pe acelaşi teritoriu, erau aleşi în perioada lui Augustus dintre grecii egipteni, iar mai tîrziu, asemenea magistraţilor superiori propriu-zişi, din cavalerimea romană.

Acestor autorităţi superioare şi mijlocii le erau subordonaţi magistraţii locali, conducătorii oraşelor egiptene şi greceşti, alături de numeroşii subalterni angajaţi în sistemul de percepere şi strîngere a multiplelor taxe comerciale impuse, iar în cadrul fiecărui district, conducătorii subunităţilor administrative şi ai satelor, funcţii considerate mai degrabă o povară decît o onoare, fiind impuse de magistratul superior, cu excepţia alexandrinilor, indigenilor sau, în general, a celor domiciliaţi aici; cea mai importantă din această categorie, conducerea nomei, era acordată de către guvernatorul însuşi pe o perioadă de trei ani. Autorităţile locale ale oraşelor greceşti erau diferite prin număr şi titulatură; îndeosebi la Alexandria funcţionau patru magistraţi superiori: preotul lui Alexandru (ἐξηγητής), scribul urban (ὑπομνηματογράφος), judecătorul suprem (ἀρχιδιχαστής) şi maestrul paznicilor de noapte (νυχτϵρινὸς στρατηγός). Este de la sine înţeles că erau mai respectaţi decît strategii nomelor, fapt dovedit de veşmîntul de purpură care îi revenea celui dintîi. De altfel, şi ei datează din epoca Ptolemeilor şi, asemenea conducătorilor nomelor, guvernul roman îi desemna din rîndul localnicilor pe o anumită perioadă. În categoria acestor conducători urbani nu se găseau magistraţi romani numiţi de împărat. Acesta din urmă îl numea însă pe preotul Muzeului, care era în acelaşi timp şi preşedintele Academiei alexandrine a ştiinţelor, dispunînd şi de însemnatele mijloace băneşti ale respectivei instituţii; de asemenea, guvernul de la Roma trimitea magistraţi de rang ecvestru pentru supravegherea mormîntului lui Alexandru, a edificiilor legate de acesta şi a altor poziţii importante din capitala Egiptului.

Bineînţeles, alexandrinii şi egiptenii au fost antrenaţi în mişcările pretendenţilor pornite din Orient, angajîndu-se întotdeauna; astfel, aici au fost proclamaţi împăraţi Vespasian, Cassius, Niger, Macrianus (p. 245), Vaballathus, fiul Zenobiei, Probus. În toate aceste cazuri, iniţiativa nu a aparţinut însă nici cetăţenilor din Alexandria, nici trupelor egiptene desconsiderate, iar cele mai multe dintre aceste revoluţii, şi cele eşuate, nu au avut consecinţe deosebit de grave pentru Egipt. Dar mişcarea legată de numele Zenobiei (pp. 246-247) a devenit pentru Alexandria şi întregul Egipt aproape la fel de catastrofală ca pentru Palmyra. În oraşe şi sate, partizanii Palmyrei şi cei ai Romei se înfruntau cu armele şi torţele incendiare. La graniţa de sud, se pare în înţelegere cu adepţii palmireenilor din rîndul populaţiei egiptene, pătrunseră blemienii barbari şi ocupară o mare parte din Egiptul de Sus. La Alexandria se suspendară relaţiile dintre cele două cartiere învrăjbite; chiar şi expedierea scrisorilor era dificilă şi periculoasă. Străzile erau pline de sînge şi ticsite de cadavre neîngropate. Epidemiile bîntuiau şi mai necruţător decît tăişul sabiei; şi ca să nu lipsească nici unul dintre cei patru călăreţi ai apocalipsului, Nilul nu se mai revărsă, foametea asociindu-se celorlalte plăgi. Populaţia scăzu în asemenea măsură încît, după cum afirma un contemporan, înainte la Alexandria trăiau mai mulţi moşnegi decît erau acum cetăţeni. Cînd generalul Probus, trimis de Claudius, cîştigă în sfîrşit supremaţia, un mare număr dintre partizanii Palmyrei, printre ei majoritatea membrilor consiliului, se retraseră în puternica fortăreaţă Prucheion, din imediata vecinătate a oraşului; şi deşi majoritatea se supuse cînd Probus promise cruţarea vieţii celor care se vor preda, o bună parte din populaţie stărui totuşi în această luptă a disperării, pînă la limitele posibilului. Înfrîntă pînă la urmă prin înfometare (270), fortăreaţa a fost dărîmată, devenind o ruină; însă oraşul îşi pierdu zidurile. Blemienii s-au mai menţinut în ţară ani de-a rîndul; abia împăratul Probus a recucerit oraşele Ptolemais şi Koptos şi i-a alungat din Egipt. Starea de criză provocată de aceste tulburări prelungite trebuie să fi produs unica revoluţie9 care poate fi dovedită în cazul Egiptului. Nu cunoaştem cauzele şi scopurile, însă, în timpul guvernării lui Diocleţian, atît egiptenii indigeni, cît şi cetăţenii de la Alexandria se răzvrătiră împotriva guvernului existent. Au fost proclamaţi ca anticezari Lucius Domitius Domitianus şi Achilleus, dacă cele două nume nu desemnează cumva o singură persoană; rebeliunea a durat 3-4 ani; trupele guvernului distruseră oraşele Busiris, din deltă, şi Koptos, în apropiere de Teba, după opt luni de asediu, care a fost condus de Diocleţian în persoană, fiind înfrîntă în sfîrşit şi capitala (primăvara 297). Nimic nu arată mai evident decăderea bogatei ţări, întru totul dependentă de pacea internă şi externă, decît dispoziţia decretată de acelaşi Diocleţian în anul 302: o parte din grîul egiptean, trimis pînă atunci la Roma, trebuia acordată corpului de cetăţeni din Alexandria. E adevărat, aceasta este una dintre măsurile îndreptate spre decapitalizarea Romei; însă Diocleţian, neavînd nici un temei să-i favorizeze tocmai pe alexandrini, nu le-ar fi acordat această gratificaţie dacă n-ar fi fost absolut necesară.

Este cunoscut că, din punct de vedere economic, Egiptul este îndeosebi o ţară agricolă. Ce-i drept, „pămîntul negru” – semnificaţia termenului autohton Chemi – nu este nimic altceva decît o îngustă fîşie dublă, întinsă de la ultima cataractă de la Syene, graniţa meridională a Egiptului propriu-zis, pe o distanţă de 120 de mile, de ambele maluri ale măreţului Nil, care-şi revarsă apele spre Marea Mediterană prin deşertul galben care-l însoţeşte de ambele părţi. Doar în ultima sa porţiune, „Darul fluviului”, Delta Nilului, se desfăşoară între numeroasele sale braţe ale revărsării pe o întindere mai mare. Recolta acestor regiuni depinde an de an de Nil şi de cei 16 coţi ai perioadei sale de nivel maxim, părintele înconjurat de cei 16 copii zburdalnici, cum este înfăţişat zeul fluviului de arta grecilor; pe bună dreptate, arabii au dat coţilor inferiori numele „arhanghelilor morţii”, căci dacă rîul nu-şi atinge cotele maxime, întreaga ţară egipteană e năpăstuită de foamete şi distrugere. Însă, în general, Egiptul – unde cheltuielile pentru cultivare sînt extrem de reduse, unde grîul rodeşte însutit şi unde rentează şi legumicultura, viticultura, plantarea pomilor fructiferi, îndeosebi a