curmalului şi creşterea animalelor – nu numai că poate hrăni o populaţie densă, dar dispune de posibilităţi largi de a trimite cereale şi în străinătate. Această situaţie a determinat pierderea bogăţiilor ţării după instaurarea dominaţiei străine. Ca în epoca persană şi ca în zilele noastre, Nilul se revărsa şi egiptenii trudeau în principal pentru străinătate; de aceea, Egiptul deţine un rol important în istoria Romei imperiale. După scăderea producţiei proprii de cereale a Italiei şi după ce Roma devenise cel mai mare oraş al lumii, ea avea nevoie de o aprovizionare fluentă în cereale transmarine ieftine; iar principatul s-a consolidat mai ales prin soluţionarea sarcinii deloc uşoare de a garanta şi a înlesni aprovizionarea capitalei şi din punct de vedere financiar. Acest sistem se baza pe stăpînirea Egiptului şi, întrucît ţara era subordonată exclusiv împăratului, el intimida Italia cu dependenţele sale prin intermediul acestei provincii. Cînd Vespasian năzui la guvernare, îşi trimise trupele spre Italia, însă el merse în Egipt şi cuceri Roma cu ajutorul flotei grîului. De fiecare dată cînd vreun regent a reflectat, fapt atestat sau doar presupus, asupra mutării reşedinţei guvernului în Orient, aşa cum se povesteşte despre Caesar, Antonius, Nero, Geta, gîndurile s-au îndreptat ca de la sine nu către Antiohia, cu toate că aceasta era reşedinţa obişnuită a Orientului, ci către locul de baştină şi bastionul principatului, Alexandria.

Din această cauză, guvernul roman nu s-a dedicat nicăieri cu mai multă fervoare ameliorării agriculturii ca în Egipt. Întrucît este dependentă de inundaţiile Nilului, suprafaţa propice cultivării a putut fi substanţial lărgită cu ajutorul unor construcţii hidrotehnice executate sistematic – canale artificiale, diguri, rezervoare. În epocile bune ale Egiptului, leagănul sforii de măsurat şi al construcţiilor, se făcuseră paşi însemnaţi în această direcţie, însă aceste realizări decăzuseră puternic în timpul ultimelor guvernări mizerabile şi strîmtorate din punct de vedere financiar. Ca urmare, romanii îşi inaugurară stăpînirea cu toată vrednicia atunci cînd Augustus dădu ordinul ca trupele staţionate în Egipt să cureţe şi să reînnoiască toate canalele Nilului. În timp ce în jurul datei ocupării ţinutului o recoltă reuşită avea nevoie de un nivel al apei de 14 coţi, la 8 coţi aşteptîndu-se o recoltă proastă, mai tîrziu, după reamenajarea canalelor, erau suficienţi doar 12 coţi pentru recolta reuşită, 8 coţi dînd încă roade îndestulătoare. Cîteva secole mai tîrziu, împăratul Probus nu numai că a eliberat Egiptul de etiopieni, ci a refăcut şi construcţiile hidrotehnice de pe Nil. Putem admite, în general, că urmaşii mai buni ai lui Augustus au administrat ţara cam în acelaşi spirit şi că agricultura egipteană s-a aflat într-o continuă stare înfloritoare, mai ales dacă se ia în considerare pacea internă din perioada principatului, aproape neîntreruptă în decursul secolelor. Nu putem stabili cu exactitate care au fost repercusiunile acestor realităţi asupra egiptenilor. Veniturile din Egipt se bazau în bună parte pe posesiunile domeniale imperiale care includeau, atît în epoca romană, cît şi în cea anterioară, o bună parte din întregul areal; în acest ţinut, mai ales datorită costurilor mici ale cultivării, micii arendaşi, principalii furnizori, trebuie să fi rămas cu o cotă redusă din recoltă sau trebuie să fi plătit o arendă mare în bani. Dar şi numeroşii proprietari, dispunînd aproape exclusiv de mici suprafeţe, trebuie să fi plătit un impozit funciar ridicat, fie în natură, fie în numerar. Neîndoielnic, populaţia agricolă, mulţumită cu puţin, a rămas numeroasă chiar şi în epoca imperială; dar sub stăpînirea străină romană, povara impozitelor, atît prin sine, cît şi prin exportarea recoltei, apăsa asupra Egiptului cu mai mare greutate decît guvernarea Ptolemeilor, nicidecum blîndă.

Agricultura era doar o parte a economiei Egiptului; cu cît acest ţinut era net superior Siriei în acest domeniu, cu atît devansa Africa preponderent agricolă prin starea înfloritoare a fabricilor şi relaţiilor sale comerciale. Prin vechime, amploare şi faimă, fabricarea de pînzeturi din Egipt era cel puţin egală cu cea din Siria şi chiar dacă în această epocă sortimentele mai fine erau produse preponderent în Siria şi Fenicia10, ea s-a impus pe întreaga perioadă a cezarilor; cînd Aurelian incluse între furniturile Egiptului către capitala imperiului şi alte mărfuri decît cerealele, nu lipsiră pînzeturile şi cîlţii. Atît prin colorit, cît şi prin forme, alexandrinii ocupau incontestabil primul loc în domeniul sticlăriei fine; mai mult, după părerea lor, deţineau chiar monopolul, întrucît anumite tipuri optime puteau fi produse doar cu material egiptean. Ei îl deţineau în orice caz în privinţa papirusului. Această plantă, în Antichitate cultivată pe scară largă pe rîurile şi lacurile Egiptului de Jos, rodind numai aici, furniză indigenilor atît hrană, cît şi material pentru funii, coşuri şi bărci, dar şi material de scris pentru întreaga lume literară. Veniturile realizate de pe urma ei pot fi estimate din măsurile luate de senatul roman atunci cînd papirusul se împuţină şi aproape dispăru de pe piaţa romană; şi întrucît prepararea trudnică putea fi făcută doar la faţa locului, nenumăraţi oameni trebuie să fi trăit în Egipt de pe urma ei. Furniturile de mărfuri alexandrine stabilite de Aurelian pentru capitala imperiului mai cuprindeau sticla şi papirusul11. Prin sistemul cererii şi ofertei, relaţiile cu Orientul trebuie să fi exercitat multiple influenţe asupra fabricaţiei egiptene. Aici au fost produse ţesături pentru exportul spre Orient, respectîndu-se particularităţile din ţinutul respectiv; hainele obişnuite ale locuitorilor din Habeş erau de fabricaţie egipteană; stofele minunate, datorate îndeosebi ţesătoriei în mai multe culori şi în aur practicate cu măiestrie la Alexandria, se îndreptau spre Arabia şi India. În comerţul ţărmului african, coralele de sticlă confecţionate în Egipt deţineau acelaşi rol ca şi în ziua de astăzi. India cumpăra atît pahare de sticlă, cît şi sticlă brută pentru industria proprie; se spune că şi la curtea chineză vasele de sticlă donate împăratului, ca omagiu, de străinii romani ar fi stîrnit mirarea tuturor. Ca daruri consacrate, negustorii egipteni duceau regelui axomiţilor (Habeş) vase de aur şi de argint făurite după obiceiul pămîntului, iar monarhilor civilizaţi de pe coastele Arabiei meridionale şi ale Indiei, printre altele, şi