statui, probabil din bronz, şi instrumente muzicale. Dimpotrivă, materialele fabricaţiei de lux, provenite din Orient, îndeosebi fildeş şi baga, n-au fost prelucrate atît în Egipt, cît, în principal, la Roma. În sfîrşit, epoca, niciodată egalată în lume prin măreţele construcţii publice, a beneficiat de preţiosul material de construcţii pe care-l furnizau carierele egiptene de piatră, utilizat în cantităţi enorme şi în afara Egiptului: frumosul granit roşu de la Syene, breccia verde din ţinutul de la Kosêr, bazaltul, alabastrul, din timpul lui Claudius, granitul cenuşiu şi, mai ales, porfirul munţilor din amonte de Myos Hormos. Ce-i drept, în cele mai multe cazuri, exploatarea acestor materiale era realizată în avantajul tezaurului imperial prin deportaţi; însă ţara şi îndeosebi Alexandria trebuie să fi beneficiat cel puţin de pe urma transportării lor. Amploarea relaţiilor comerciale şi a fabricaţiei egiptene este relevată într-o notă, întîmplător conservată, referitoare la o ambarcaţiune de transport (ἄχατος) lăudată pentru mărimea sa, care a transportat la Roma obeliscul aşezat acum lîngă Porta del Popolo, împreună cu baza sa; în afară de acesta, ea a transportat 200 de marinari, 1.200 de pasageri, 400.000 de baniţe romane (echivalentul a 34.000 de hectolitri) de grîu şi o încărcătură de pînzeturi, sticlă, hîrtie şi piper. „Alexandria” – ne spune un scriitor roman din secolul al III-lea – „este un oraş al abundenţei, bogăţiei şi opulenţei, în care nimeni nu stă degeaba; unul este sticlar, altul fabricant de hîrtie, al treilea ţesător; singurul zeu este banul”. Într-o anumită măsură, această afirmaţie este valabilă pentru întreaga ţară.

Mai jos vom vorbi amănunţit despre relaţiile comerciale ale Egiptului cu ţinuturile învecinate din sud, ca şi cu Arabia şi India. Relaţiile cu ţinuturile de la Marea Mediterană sînt rareori menţionate, fapt ce se datorează, în parte, caracterului lor cotidian, neexistînd motive serioase pentru a-l evidenţia în mod special. Cerealele egiptene erau transportate în Italia de corăbieri egipteni; drept urmare, apăru la Portus, lîngă Ostia, un sanctuar care-l imita pe cel al lui Serapis din Alexandria, adăpostind comunitatea de corăbieri; însă este foarte puţin probabil ca aceste corăbii de transport să fi fost angajate la scară largă în distribuirea mărfurilor plecate din Egipt spre Occident. Ea se găsea, în egală măsură şi probabil în proporţii mult mai mari, în mîinile armatorilor şi căpitanilor italici decît în cele ale egiptenilor; este cert că încă din timpul Lagizilor exista o însemnată colonie italică la Alexandria, iar în Occident comercianţii egipteni au fost mai puţin numeroşi decît cei sirieni. Dispoziţiile lui Augustus legate de transformarea relaţiilor comerciale de pe mările Arabiei şi Indiei, care vor fi amintite mai jos, nu au fost extinse asupra navigaţiei pe Marea Mediterană; aici, guvernul nu avea nici un interes să-i privilegieze pe negustorii egipteni în faţa celorlalţi şi comerţul şi-a urmat vechile căi.

Aşadar, Egiptul nu numai că era dens locuit de o populaţie agricolă în regiunile sale cultivabile, ci era o ţară a fabricaţiei, aşa cum trădează deja numeroasele şi, în parte, impresionantele tîrguri şi oraşe; ca urmare, era pe departe cea mai populată provincie a Imperiului Roman. Se spune că vechiul Egipt ar fi avut o populaţie de 7.000.000 de locuitori; pe listele oficiale din timpul lui Vespasian s-au numărat 7.500.000 de locuitori care plăteau capitaţia, cărora li se adăugau alexandrinii şi ceilalţi greci scutiţi de capitaţie, ca şi sclavii, probabil nu prea numeroşi. Populaţia trebuie să se fi ridicat astfel la cel puţin 8.000.000 de indivizi. Deoarece arealul cultivabil poate fi estimat astăzi la 500, pentru epoca romană la cel mult 700 de mile pătrate germane12, densitatea medie a populaţiei pe mila pătrată trebuie să se fi ridicat atunci la aproximativ 11.000 de oameni.

Dacă ne îndreptăm atenţia asupra locuitorilor Egiptului, cele două naţiuni conlocuitoare, marea masă a egiptenilor şi mica minoritate a alexandrinilor, ocupau sfere cu totul deosebite, deşi forţa contagioasă a viciului şi similitudinea proprie oricărui viciu au ctitorit o nefastă comuniune a răului.

Atît prin poziţie, cît şi prin felul lor, egiptenii indigeni trebuie să fi fost foarte apropiaţi de cei actuali. Ei au fost cumpătaţi, realişti, harnici şi activi, meşteşugari şi corăbieri iscusiţi şi negustori versaţi, păstrînd tradiţiile şi vechea credinţă. Dacă romanii ne asigură că egiptenii ar fi fost mîndri de cicatricele loviturilor de bici datorate unor fraude fiscale, acestea sînt interpretări din perspectiva funcţionarului fiscal. Cultura naţională nu era lipsită de germeni promiţători; în ciuda superiorităţii grecilor, egiptenii, pe deplin conştienţi, îi devansau totuşi pe eleni în unele privinţe esenţiale, chiar şi în confruntarea spirituală dintre cele două rase atît de diferite. Constituie într-adevăr un reflex al propriei lor simţiri dacă preoţii egipteni din literatura de divertisment grecească iau în derîdere aşa-numita istoriografie a elenilor şi tratarea povestirilor poetice ca tradiţie autentică transmisă din timpuri străvechi; în Egipt nu se versifica, dar întreaga lor istorie veche era înscrisă pe temple şi monumente comemorative; fireşte, acum doar puţini o mai cunoşteau, întrucît multe monumente ar fi fost distruse şi tradiţia s-ar fi pierdut din cauza ignoranţei urmaşilor. Însă această lamentaţie îndreptăţită includea şi lipsa de speranţă; venerabilul arbore al civilizaţiei egiptene fusese însemnat de mult. Elenismul pătrundea destructiv pînă în rîndurile preoţimii înseşi. În a sa Istorie egipteană, Chaeremon, un scrib dintr-un templu egiptean, chemat la curtea lui Claudius ca magistru de filozofie elenă pentru prinţul moştenitor, substituie elemente de filozofie istorică vechilor zei naţionali, interpretînd documentele păstrate în scrierea egipteană în acest sens. În viaţa practică a epocii imperiale, vechea spiritualitate egipteană se remarcă aproape numai pe tărîm religios. Pentru acest popor religia însemna totul. Atît timp cît nu nesocotea datinile sacre ale ţării, stăpînirea străină în sine era suportată fără crîcnire, s-ar putea spune că era aproape desconsiderată. Bineînţeles, în guvernarea internă cam toate se legau de aceasta, scrierea şi limba, privilegiile şi aroganţa preoţilor, obiceiurile de la curte şi cele specifice ţării; grija guvernului pentru taurul sacru în viaţă, contribuţiile pentru înmormîntare intervenite după moartea