sa şi pentru găsirea unui succesor adecvat erau considerate de aceşti preoţi şi acest popor un criteriu al destoiniciei stăpînului în cauză şi normă pentru respectul şi fidelitatea pe care le-o datorau. Primul rege al perşilor îşi începu stăpînirea în Egipt cu redarea sanctuarului zeiţei Neith din Sais destinaţiei sale, altfel spus, preoţilor; încă guvernator macedonean, primul Ptolemaios readuse imaginile divine transportate în Asia în vechile lor locuri şi restitui zeilor de la Pe şi Tep daniile de pămînturi înstrăinate; în renumitul decret de la Kanopos din anul 238 î.Cr., preoţii ţării îi mulţumesc lui Energetes pentru sfintele imagini din temple readuse în patrie din Persia cu ocazia marelui cortegiu triumfal; precum faraonii egipteni, aceşti străini au acceptat consacrata încadrare a regilor şi reginelor în viaţă în cercul zeilor naţionali. Stăpînii romani au urmat acest exemplu doar în mod limitat. Ce-i drept, aşa cum am văzut (p. 317), prin titulatură ei s-au adaptat oarecum cultului naţional, dar au evitat totuşi, chiar în forma egipteană, să accepte predicatele curente în ţară, aflate într-un contrast prea izbitor cu concepţiile occidentale. Întrucît în Italia aceşti „Iubiţi ai lui Ptah şi ai Isidei” au intervenit în egală măsură împotriva cultului religios egiptean şi a celui iudaic, este de înţeles de ce această iubire nu s-a manifestat în afara hieroglifelor; de altfel, în Egipt nu au participat sub nici o formă la cultul zeilor naţionali. Oricît de dîrz, religia naţională era conservată de egiptenii propriu-zişi chiar şi sub stăpînirea străină, poziţia de paria în care ajunseseră faţă de greci şi romani apăsa în mod necesar şi asupra cultului, şi asupra preoţilor, iar în timpul guvernării romane putem sesiza doar rămăşiţele sărăcăcioase ale poziţiei conducătoare, influenţei şi educaţiei vechii stări preoţeşti a Egiptului. Religia naţională, prin esenţă străină de formele frumoase şi de transfigurarea spirituală, servea în schimb, atît în ţară, cît şi în afara Egiptului, ca punct de plecare şi de refugiu pentru toate genurile de vrăjitorie pioasă şi înşelătorie sfîntă – este suficient să amintim de „Hermes de trei ori cel mai mare” (Hermes Trismegistos), în Egipt la el acasă, cu întreaga literatură de mici tratate religioase, cărţi miraculoase, precum şi cu practicile corespunzătoare legate de numele său. Însă în cercurile indigene cultul se lega în această epocă de cele mai grave abuzuri; ele constau nu numai în banchete, care durau mai multe zile, în onoarea diferitelor zeităţi locale, de la care nu lipsea desfrîul, dar şi în necontenite vrajbe religioase între districte pentru întîietatea ibisului faţă de pisică, a crocodilului faţă de pavian. Dintr-un asemenea motiv, ombiţii din sudul Egiptului au fost atacaţi de o comunitate vecină în timpul unui banchet (127 d.Cr.) şi se spune că învingătorii l-ar fi mîncat pe unul dintre cei ucişi. Curînd după aceea, comunitatea cîinelui mîncă o ştiucă pentru a supăra comunitatea ştiucii, iar aceasta din urmă, în ciudă, la rîndul ei, a mîncat un cîine, din această cauză izbucnind între cele două nome un război aplanat doar prin intervenţia romanilor, care pedepsiră ambele părţi. În Egipt, asemenea evenimente erau la ordinea zilei. Ţara nu ducea lipsă nici de alte tulburări. Imediat, primul vicerege al Egiptului desemnat de Augustus a trebuit să trimită trupe în Egiptul de Sus, din cauza măririi impozitelor, ca şi la Heroonpolis, situat în partea superioară a Golfului Arabic, poate tot din cauza impozitelor apăsătoare. Odată, sub împăratul Marcus, o răscoală a egiptenilor indigeni luă chiar proporţii ameninţătoare. Cînd un detaşament de trupe romane prinse cîţiva indivizi în mlaştinile de coastă greu accesibile din estul Alexandriei, aşa-numita „păşune a vitelor” (bucolia), care servea drept refugiu pentru criminali şi tîlhari şi constituia un fel de colonie a lor, s-au răsculat toţi hoţii pentru a-i elibera, iar populaţia rurală li s-a asociat. Legiunea romană din Alexandria merse în întîmpinarea lor, însă fu înfrîntă şi răsculaţii erau pe punctul de a ocupa chiar şi Alexandria. Ce-i drept, guvernatorul Orientului, Avidius Cassius, pătrunse cu trupele sale, dar nu îndrăzni să angajeze lupta cu adversarul mult mai numeros, ci preferă să semene discordie în cadrul ligii rebelilor; după ce cele două bande se învrăjbiră de-a binelea, guvernul le învinse pe amîndouă cu mai mare uşurinţă. Ca toate războaiele ţărăneşti de acest gen, şi această aşa-numită „răscoală a văcarilor” a avut, probabil, un caracter religios; prin poziţie, conducătorul Isidoros, cel mai viteaz bărbat al Egiptului, era şi preot, iar sacrificarea unui ofiţer roman luat prizonier cu ocazia consacrării ligii, după depunerea jurămîntului – el fiind mîncat de toţi cei care juraseră – se potriveşte atît cu cele afirmate mai sus, cît şi cu canibalismul din timpul războiului ombitan. Povestirile egiptene despre tîlhari din literatura grecească tîrzie secundară păstrează un ecou al acestor evenimente. Oricît de multe probleme ar fi creat acestea administraţiei romane, ele nu au urmărit un scop politic, pacea generală a ţării fiind întreruptă doar parţial şi temporar.

Alături de egipteni se găsesc alexandrinii, din anumite puncte de vedere asemenea englezilor alături de indigenii din Indiile Orientale. În epoca imperială preconstantiniană, Alexandria este considerată al doilea oraş al Imperiului Roman şi primul oraş comercial al lumii. La sfîrşitul dominaţiei lagide, ea număra peste 300.000 de locuitori liberi, iar în epoca imperială, neîndoielnic mai mult. Din compararea celor două mari capitale de pe Nil şi Orontes, dezvoltate din spiritul de concurenţă, rezultă pe cît de multe similitudini, pe atît de multe contraste. Ambele sînt oraşe relativ recente, creaţii monarhice ex novo, construite după un plan şi avînd toate instituirile urbane; atît la Antiohia, cît şi la Alexandria, apa curgea în fiecare casă. Dacă oraşul din valea Orontesului îşi întrecea rivalul prin frumuseţea poziţiei şi splendoarea clădirilor, acesta din urmă îl depăşea prin oportunitatea locului pentru marele comerţ şi prin numărul de locuitori. Marile edificii publice ale capitalei egiptene, palatul regal, Muzeul dedicat Academiei, îndeosebi templul lui Sarapis erau minuni ale unei epoci anterioare, puternic dezvoltată sub aspect arhitectonic; însă capitala egipteană vizitată de puţini cezari nu rezistă comparaţiei cu numărul mare de ctitorii imperiale din reşedinţa siriană.