Antiohienii şi alexandrinii sînt fraţi buni în privinţa insubordonării şi a opoziţiei faţă de guvernare şi, se mai poate adăuga, prin aceea că ambele oraşe, dar înainte de toate Alexandria, înfloreau tocmai de la începutul şi datorită guvernării romane, avînd mult mai mult temei de mulţumire decît de frondă. Atitudinea alexandrinilor faţă de regenţii lor eleni este bine ilustrată de lungul şir al poreclelor, în parte rămase în uz pînă astăzi, pe care regenţii Ptolemei le datorau fără excepţie publicului din capitala lor. Datorită introducerii unui impozit asupra peştelui sărat, şi împăratul Vespasian primi din partea alexandrinilor titlul de „Casier de sardele” (Κυβιοσάχτης), iar sirianul Severus Alexander, cel de „Rabin suprem”; însă împăraţii veneau foarte rar în Egipt, iar stăpînii îndepărtaţi şi străini nu constituiau ţinta aşteptată pentru o asemenea batjocură. În absenţa lor, publicul se dedică cu aceeaşi atenţie şi cu un zel constant cel puţin viceregilor; chiar şi eventualitatea unei pedepsiri inevitabile nu putea să ducă la amuţirea acestei limbi deseori spirituale şi întotdeauna obraznice. Vespasian se mulţumi să răspundă la atenţia acordată prin mărirea capitaţiei cu şase pfenigi, ceea ce îi atrase un al doilea nume – „Bărbatul de şase pfenigi”; alexandrinii au plătit însă amar vorbele aruncate lui Severus Antoninus: mica maimuţă a marelui Alexandru şi iubitul mamei Iokasta. Perfidul împărat apăru prieteneşte şi permise poporului să-l sărbătorească, dar apoi dădu soldaţilor săi ordinul să măcelărească mulţimea, astfel încît pieţele şi străzile marelui oraş au fost inundate zile în şir de sîngele vărsat; mai mult, el ordonă desfiinţarea Academiei şi dislocarea legiunii chiar în incinta oraşului, ambele măsuri nefiind, bineînţeles, transpuse în practică. Dar dacă locuitorii Antiohiei se mulţumeau, de regulă, cu zeflemeaua, plebea din Alexandria folosi şi prilejul cel mai neînsemnat pentru a pune mîna pe piatră şi bîtă. În a face scandal, ne spune chiar un om de încredere al locului, egiptenii îi întrec pe toţi; ajunge o singură scînteie şi tumultul e stîrnit. Legiunile au trebuit să intervină din cauza unor vizite neglijate, a confiscării unor alimente alterate, a excluderii dintr-o baie publică, a unei certe între sclavul unui alexandrin distins şi un infanterist roman cu privire la valoarea sau lipsa de valoare a încălţămintei celor doi. Aici se manifestă realitatea că pătura inferioară a populaţiei alexandrine se compunea în majoritate din autohtoni; ce-i drept, în aceste scandaluri, rolul de instigatori era preluat de greci, întrucît retorii, aici mai degrabă provocatorii, sînt amintiţi explicit13, dar cursul evenimentelor ulterioare este determinat de perfidia şi sălbăticia egipteanului propriu-zis. Sirienii sînt laşi, iar, ca soldaţi, egiptenii dovedesc aceeaşi calitate, dar în tumultul de stradă pot dezvolta un curaj care ar fi demn de un ţel superior. Atît antiohienii, cît şi alexandrinii se delectau la cursele de care; dar la cei din urmă nici o cursă nu se sfîrşea fără bătăi cu pietre şi lovituri de cuţit. Ambele oraşe au fost cuprinse de agitaţia antisemită din timpul împăratului Gaius; dar la Antiohia o vorbă înţeleaptă a autorităţilor a fost suficientă pentru a-i pune capăt, în timp ce în cursul celei alexandrine, pusă la cale de nişte neisprăviţi cu ajutorul unei mascarade, muriră mii de oameni. Se spune că alexandrinii angajaţi într-un asemenea scandal nu s-ar fi liniştit pînă cînd nu au văzut văzut sînge. Misiunea magistraţilor şi ofiţerilor romani era deosebit de dificilă. „La Alexandria” – spune un martor din secolul al IV-lea – „guvernatorii intră cu frica în sîn, deoarece se tem de justiţia populară; atunci cînd un guvernator comite o nedreptate, urmează imediat incendierea palatului şi lapidarea”. Naiva încredere în justeţea acestei proceduri este semnificativă pentru poziţia scriitorului care făcea parte din acest „popor”. Continuarea acestui sistem de linşaj care dezonora guvernul şi naţiunea în egală măsură nu e transmisă de aşa-numita Istorie a Bisericii: în timpul lui Iulian, au fost ucişi episcopul Georgios, rău văzut atît de păgîni, cît şi de ortodocşi, şi acoliţii săi, iar în timpul lui Theodosius al II-lea frumoasa liber-cugetătoare Hypatia de către pioasa comunitate a episcopului Kyrillos. Aceste tumulturi alexandrine erau mai perfide, mai spontane şi mai violente decît cele din Antiohia, dar, ca şi acestea, nu erau periculoase nici pentru existenţa imperiului, nici pentru fiecare guvern în cauză. Băieţii uşuratici şi răutăcioşi erau deosebit de incomozi, dar nu mai mult, atît în casă, cît şi în comunitate.

Sistemele religioase din cele două oraşe prezintă, de asemenea, mai multe analogii. Atît antiohienii, cît şi alexandrinii au respins cultul naţional în forma sa originară, aşa cum l-a păstrat populaţia indigenă din Siria şi Egipt. Dar, asemenea Seleucizilor, Lagizii s-au ferit să se atingă de temeliile vechii religii a ţării; împrospătînd mai vechile concepţii şi sanctuare naţionale cu făpturile mai suple ale Olimpului elen, ei s-au mulţumit cu parţiala lor elenizare exterioară. Astfel, de exemplu, l-au introdus în cultul naţional pe zeul elen al Hadesului, Pluton, sub numele divin egiptean de Serapis, aproape necunoscut pînă atunci, grefînd, treptat, pe acesta vechiul cult al lui Osiris. Astfel, veritabil egipteana Isis şi pseudoegipteanul Serapis au jucat la Alexandria un rol asemănător lui Belos şi Elagabalos în Siria, iar în epoca imperială au pătruns precum aceştia, deşi nu atît de puternic şi atacaţi cu mai multă violenţă, treptat, în cultul occidental. Cele două oraşe nu se puteau învinui reciproc din cauza desfrîului provocat de aceste obiceiuri şi serbări religioase sau din cauza imoralităţii aprobate şi stimulate prin binecuvîntarea preoţească. În pioasa ţară Egipt, vechiul cult şi-a menţinut bastionul pînă în epoci tîrzii. Restauraţia vechii credinţe, atît ştiinţific, prin filozofia legată de aceasta, cît şi practic, prin respingerea atacurilor creştinilor îndreptate împotriva politeismului şi prin reintroducerea serviciului divin şi a prezicerii păgîne, şi-a avut veritabilul centru la Alexandria. Atunci cînd noua credinţă cuceri şi acest bastion, specificul naţional n-a fost totuşi trădat; leagănul creştinismului este Siria, cel al vieţii monahale, Egiptul. Într-un alt context (p. 276) am vorbit deja despre semnificaţia şi poziţia evreilor, de asemenea o trăsătură caracteristică pentru ambele oraşe. Ca şi elenii imigranţi chemaţi în ţară de